Întâmplarea I – Toamna

Toamnă frumoasă.
Am ieşit niţel în stradă, cât să trec drumul şi să-mi cumpăr nişte plicuri de la librărie. Şi toamna m-a izbit în faţă. La colţul străzii, o bătrânică vindea flori galbene de câmp.
„O sa iau câteva, mi-am spus, la întoarcere!”
Şi la întoarcere, cât pe ce să n-o mai găsesc. Plecase agale către casă, pe o străduţă, cu un braţ de flori rămas în braţe. O dureau picioarele şi nu mai putea să stea.
Am luat tot braţul. Miros a câmp, a început de toamnă, a cer senin şi a linişte.
Chiar! Cum miroase liniştea?

Deunăzi, o bună prietenă mă întreba pe blogul ei, de când nu mi-am mai ridicat ochii din asfalt? Şi mi-am amintit cum atrag zâmbete ironice pentru că mai tot timpul dau în câte o groapă, ori nu văd că se termină trotuarul sau că cei de la electrica au întins o panglică galbenă ce bareaza drumul. Noroc cu ea, panglica, că altfel precis aş ateriza în gropile lor.

Şi azi am zâmbit cerului albastru de deasupra, şi frunzelor de-o sumedenie de culori şi porumbeilor ce rămân atârnaţi pe câte-o terasă de bloc. Pentru că eu nu mă uit la asfalt.

Mă uit la toamnă, ori la oameni, ori la păsări, vorbesc cu pisicile pe care le întâlnesc (mai puţin cu câinii, căci nu ştiu de ce – le-oi părea o ciozvârtă interesantă – cam sar să mă muşte). Mă uit la soare, la lumină, la girofarul care face nino-nino, la banca pe care nu mă pot aşeza pentru că au năpădit-o castanele, şi doar nu le-oi da pe ele la o parte pentru mine!