Arhivă pentru August 2008

Salcia plângãtoare

argareta îşi scoase cãpşorul dintre frunze. Soarele o încãlzea deja de ceva vreme, aşa cã se simţea bine. Se hotãrâse sã se uite împrejur sã vadã unde a rãsãrit, ce surate are în vecinãtate. Dechise un ochi, dar îl închise imediat. Era cam puternicã lumina pentru ochii ei neobişnuiţi cu ea. Încercã din nou, de data aceasta abia mijindu-şi privirea. Încet, se obişnui cu lumina şi începu sã priveascã în jur. În partea dreaptã vãzu alte margarete.

„De ce-or fi atât de departe?” se întrebã ea.

„Brr!” fãcu margareta aruncându-şi privirile în partea stângã. „Ce-i cu urâtania asta? îşi zise privind salcia de lângã ea. „Trebuie sã-mi mut rãdãcinile cât mai departe de ea, atâta vreme cât le mai pot mişca, chiar dacã asta înseamnã sã mã depãrtez de apã”, cugetã ea.

Şi încetişor, cu mare atenţie, cãutând crãpãturile din pãmânt, margareta se târî spre suratele ei.

* * *

Câteva fire de iarbã tocmai îşi iţiserã vârfurile din pãmânt, dar se întrebau dacã nu cumva au fãcut-o prea devreme, cãci nu simţeau razele soarelui.

Şuşotirã o vreme între ele, apoi un firicel se înãlţã mai mult, îşi rãsuci vârful în toate direcţiile sã vadã ce se gãseşte în jur, apoi şi-l aplecã spre surorile lui.

„Fetelor, este îngrozitor! Am rãsãrit chiar sub o salcie plângãtoare teribil de urâtã. Este îngrozitoare la privit. Din cauza ramurilor ei nu am simţit noi soarele. Nu ştiu cum vom supravieţui aici. Poate mai apucãm sã ne mutãm rãdãcinile mai departe.”

Celelalte fire de iarbã reuşirã, dar pentru cel ce se înãlţase cel mai mult ca sã priveascã împrejurimile era prea târziu. Rãmase singur sub salcia plângãtoare. Avea sã înţeleagã mai târziu cã nu era deloc rãu acolo. Când soarele ardea prea tare, ramurile salciei îi ţineau umbrã. Când ploua cu forţã, aceleaşi ramuri îmblânzeau loviturile picãturilor de apã.

* * *

Puiul de alun se trezea şi el la viaţã. Începea prima primãvarã din viaţa lui şi era plin de curiozitate. Simţea cã mugurii stau sã plezneascã, dar încã nu se încumeta sã priveascã în jur. Era aşa de bine, cu razele de soare parcã filtrate, mângâindu-i fiecare creangã.

Pânã la urmã se hotãrî şi deschise ochii.

„Pfui!” exclamã el ferindu-şi crengile. „Cine o fi şi arãtarea asta lângã care am rãsãrit?”

Se contorsionã şi îşi aruncã privirile în spate . Nu departe se aflau fraţii lui, ceilalţi aluni, mai în vârstã şi mai puternici.

„Nu mã ajutaţi sã ajung mai aproape de voi?” se smiorcãi el.

Ceilalţi aluni se foirã niţel, apoi cel mai apropiat de noul apãrut îşi întinse rãdãcinile spre acesta printre crãpãturile pãmântului, îi încolãci lui rãdãcinile şi încet, încet îl trase mai aproape.

* * *

Sângele-voinicului se înãlţa din ce în ce mai mult pe zi ce trecea. Bobocii florilor stãteaua sã se desfacã.

„Poate mâine voi vedea şi eu ce se întâmplã în jurul meu prin ochii florilor” cugeta sângele-voinicului.

Şi într-adevãr, a doua zi dimineaţã, doi bobocei de toatã frumuseţea, chiar cei din vârf, pornirã a se deschide.

„Puah! Ce pocitanie! Ce salcie plângãtoare urâtã! strigã una din floricele şi întreaga plãntuţã se cutrmurã.

„Trebuie sã plec de aici înainte sã se deschidã toate florile!” gândi sângele-voinicului.

Cu grijã, sã nu-şi rupã vreo rãdãcinuţã, şi le scoase pe toate din pãmânt. Apoi se rostogoli departe de salcie, cãtre alte flori pe care le vãzuse mai încolo. Ajuns între ele, sângele-voinicului îşi ridicã tulpina şi, cu aceeaşi mare grijã, îşi bãgã rãdãcinuţele înapoi în pãmânt.

* * *

Câmpul de nuferi plutea pe apã în preajma stufãrişului. Se înţelegeau bine cu stuful şi deseori schimbau câte o vorbã. Stuful era tare curios din fire, iar nuferilor le plãcea mult sã povesteascã ce vedeau în cãlãtoriile lor de-a lungul râului.

Se apropia seara şi se pregãteau de culcare, închizându-se rând pe rând. Deodatã, o rumoare se stârni dinspre nuferii din margine.

Nufãraş, cel mai tânãr membru al lor, adormise înainte de a se prinde bine de nuferii mai mari. Liber fiind, se îndepãrta de ceilalţi nuferi din ce în ce mai mult.

Mai rãu era cã îl ducea curentul tocmai spre salcia plângãtoare cea urâtã. Dar nu aveau ce sã-i facã. Se va întoarce el singur a doua zi, când se va trezi.

Nufãraş încã mai visa când simţi primele raze de soare. Începu sã se trezeacã, dar încã nu se deschise. Îi plãcea enorm sã stea închis sub soare.

„Dar cum de nu mã înghiontesc ceilalţi nuferi sã mã scoale?”se întrebã Nufãraş.

În cele din urmã, se deschise.

„Aaaa!” strigã el îngrozit, privind la salcia lângã care se gãsea. Era uimit de cât de urâtã putea fi.

Se rãsuci cãutându-şi suratele. Se gãseau lângã stufãriş, unde fusese şi el cu o searã înainte. Porni sã pluteascã spre ceilalţi nuferi şi ajunse destul de repede, cãci primi şi ajutorul unor broscuţe.

* * *

Salcia plângãtoare domina o bucatã bunã de pe malul râului. Se simţea bine acolo. Cu rãdãcinile bine hrãnite cu apã şi cu soarele încãlzindu-i toate ramurile. Când soarele începea sã ardã prea tare, îşi pleca crengile spre apa rãcoroasã şi privea peştii ce sãgetau apa încoace şi în colo.

Un singur lucru o întrista.

De când se ştia, îngrozise pe toatã lumea. Orice floare, orice arbust, chiar şi firele de iarbã se feriserã de ea. Este adevãrat cã de la început avusese trunchiul strâmb şi noduros şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, dupã câţiva ani îi apãruse în trunchi o scorburã imensã.

De atunci toate plantele se speriaserã şi mai tare. Şi chiar de mai rãsãrea câte o floricicã în apropiere, aceasta fãcea tot posibilul sã se târascã mai departe.

* * *

Într-o bunã zi, zvon de glasuri se auzi în apropiere de râu. Bocãnituri de tot felul, hârşâituri şi tot soiul de alte zgomote tulburarã liniştea. Un sat începu sã se înfiripe nu departe de râu.

„Vor veni copii sã alerge printre noi!” se bucurarã margaretele.

„Vor cãuta umbra noastrã!” ziserã alunii.

„Ne vor admira de pe mal!” se mândrirã nuferii.

Toatã lumea se bucura, numai salcia, mâhnitã, se întreba:

„Oare la mine vor veni? Sau se vor speria ca şi plantele de urâţenia mea?”

Copiii nu întârziarã sã se arate. Într-o dimineaţã, doi bãieţei şi trei fetiţe se apropiarã în fugã de râu. Îşi bãlãcirã puţin picioarele, apoi începurã sã cerceteze împrejurimile în cãutarea unui loc de joacã.

Acolo! În crângul de aluni e cel mai bine! strigã cu glas subţire una din fetiţe.

Ba nu! Printre floricele e mai bine! spuse o alta.

Nici la aluni, nici printre flori, spuse unul din bãieţi. Sub salcia aceea plângãtoare! Avem şi loc sã ne jucãm, avem şi umbrã!

Zicând acestea, porni sã alerge spre salcie.

Veniţi s-o vedeţi! Este grozavã! strigã el cãtre ceilalţi copii. Are şi o scorburã.

Unde? Unde? Ţipãrã ceilalţi apropiindu-se în fugã.

E minunatã! Putem sã ne facem casa noastrã din scorburã. Aici ne vom juca, mai zise cineva.

Şi din acea zi, salcia deveni tare fericitã. Zilele de singurãtate dispãruserã şi în fiecare dimineaţã copii din sat se adunau sub crengile ei pletoase, se jucau, strigau, alergau, îşi gãseau adãpost în scorburã şi nu de puţine ori se cocoţau în ea şi de acolo îşi dãdeau drumul în râu pe ramurile ei plecate pânã deasupra apei.

Acum, toate plantele îşi doreau doreau sã fie în preajma salciei plângãtoare, sã fie şi ele bãgate în seamã de copii. Mai ales cele care avuseserã norocul sã rãsarã chiar lângã ea, dar nu ştiuserã sã se bucure de locul lor şi fãcuserã tot posibilul sã se îndepãrteze de salcia plângãtoare.

Ilustraţii: Cristina PETRU

Anunțuri

Chef de scris

Sunt zile în care am un chef incredibil de scris. Cuvintele îmi stau în vârful minţii, ideile se bulucesc claie peste grămadă şi nu mai prididesc cu aşternutul pe hârtie.

În zilele acestea îmi place să aleg un caiet nou în care să scriu, caiet mirosind încă a lemn şi papetărie şi deosebit de tot ce am folosit în ultima vreme. Acum bunăoară, trebuia să aleg ceva diferit de caieţelul cu foi albe şi antet portocaliu cu un strop de albastru, ce face reclamă la un binecunoscut antibiotic.

Drept urmare, ochii mi-au poposit pe un caieţoi (de mărimea celui studenţesc de pe timpuri), de culoarea vişinei putrede. Mai intensă la antet şi în josul paginii şi mai pală la interior, unde se tot îmbulzesc cuvintele din capul meu.

Pe lângă caietul cel nou, e musai să scriu cu stiloul. Îmi place tare mult să scriu cu stiloul. Îmi place mirosul cernelii, îmi place alunecarea peniţei pe coala de hârtie, îmi place strălucirea literelor înainte de a se usca cerneala şi-mi place că scrisul îmi este, parcă, mai frumos.

Din păcate, inspiraţia mea şi rezervele de cerneală nu se află în cea mai bună relaţie. Se-aleargă, fără să se-ajungă, mai rău ca soarele şi luna. Când prima mă năpădeşte, constat cu stupoare că nu mai am cerneală. Dau fuga la librăria de peste drum, mă-ntorc victorioasă cu rezervele şi … surpriză! Insiraţia?Ia-o de unde nu-i!

Maşina de uscat rufe

 

Ce program şi ce ciclu de lucru are maşinăria asta ce timp de două ceasuri şi mai bine, fâsâie, trăncăneşte, bolboroseşte şi într-un final, din hainele umede scoate la iveala nişte haine perfect uscate, dar la fel de perfect şifonate?

 

E vară, e cald, tot felul de avertizări de coduri multicolore de caniculă, galben-portocalii spre roşu aprins sunt vehiculate în toate părţile şi de bună seamă, vajnicul soare şi vântul ce adie, în aceleaşi doua ceasuri, ar usca la fel de bine hainele. Care-ar ieşi din proces cu siguranţă mai puţin şifonate. Şi unde mai pui că nici nu ar consuma atâta energie electrică!

 

Şi cum căldura de vară te îndeamnă oricum la lâncezeală şi la reverii, nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie, de blocul nostru multicolor (cel mai colorat din seria lui), cu patru etaje şi de cele trei zile pe lună în care primeam cheia de la uscătorie.

Era momentul în care toată casa se umplea, din zori şi până-n noapte, de huruitul maşinii de spălat. Huruit însoţit fără tăgadă, de corvoada urcării celor trei etaje până la uscătorie, cu ligheanul greu de rufe ude. Era însă partea cea mai neplăcută a întregii afaceri. Pentru că urma jocul de-a storsul, în care hainele se luau la întrecere … care lasă baltă mai mare şi prin care evidenţiam muşchii pe care-i căpătasem în ultima lună.

După care, sub pretextul ca aranjez mai bine un cearceaf pe sârmă, îmi afundam faţa în prospeţimea frumos mirositoare şi răcoroasă.

 

Acum fac acelaşi lucru, cu aceeaşi plăcere, ori de câte ori mă nimeresc pe la prieteni când pun rufele la uscat, doar că nu mai caut nici un pretext pentru asta. Si astăzi, la fel ca demult, ador să-mi afund faţa în rufele curate, jilave, puse la uscat (la soare). Păi cum aş mai putea face asta într-o cuvă rotitoare, metalică, ce hurducăie hainele în dreapta şi-n stânga şi extrage apa din ele printr-un mecanism abscons.

 

Drept urmare, am să declar întotdeauna sus şi tare, că maşinile de uscat rufe sunt complet inutile, îndeosebi în toiul verii.

livadapoştei.bv

Cică a fost odată, ca niciodată, un băiat tare bun si tare drag mie. Unii – cei ce l-au auzit vorbind – spun că are voce de povestitor. Alţii – cei ce l-au citit – spun că este un scriitor înnăscut.

Şi-ntr-o bună seară de primăvară mi-a povestit de locul lui secret, în care ascunde toate lucrurile frumoase. Locul acesta este de fapt o hală uriaşă, care tot creşte şi creşte, şi adăposteşte într-însa frânturi din Bucureştiul de altădat’, casa pipernicită cu gard alb, de care era agăţat un carton unde scria cu carioca albastră ‘BORŞ 2 lei L’, tramvaiul care mergea pe cheiul Dâmboviţei până la Ciurel, mărfarul cu care-a fugit de la Sinaia, va leato 1979, la ceas de-amiză târzie, către sfârşit de gustar, la numai unspce anişori, revistele cu Pif şi Hercule, cărţile cu Măcuşor şi Cocofifi, mormanul de frunze fumegând molcom toamna târziu, Istoria ieroglifică, cerneala din călimară ori nisipul încins de pe plajă.

Şi văzând eu câte frumuseţi poate ascunde locul lui secret, smerit am cerut îngăduinţă să pitesc şi eu câte ceva acolo. Şi-am ascuns livadapoştei.bv, ca s-o feresc de construcţii şi blocuri şi s-o păstrez aşa cum mi-a rămas în suflet de pe vremea în care eram abia un boţ de om.

Iarba

pour Hélène

Cum o fi să copilăreşti cu gutuiul la fereastră?

Să creşti odată cu el, să te înalţi luându-te la întrecere mai întâi cu tulpina, mai apoi cu coroana lui?

Să-ţi fluturi cosiţele blonde în vânt asemeni lui crengile?

Să-ţi licărească ochii printre frunzele de gutui? Or fi verzi ca şi ele? Or fi albaştri ca cerul ce se zăreşte printre ele? Cine-ar putea spune?

Să te uimească apariţia primului fruct şi să te întrebi : dacă gutuiul a scos la iveală o aşa dulceaţă, ţie ce-ţi este dat să dezvălui, că doar n-o să rămâi mai prejos?

Într-o lume a aparentei ordini, în care nimeni (ori aproape) nu mai aruncă un fulg pe jos, în care glastrele cu flori sunt aliniate perfect de-a lungul trotuarului, în care pătratul verde din jurul pomilor asfaltaţi este mereu acelaşi, fata şi gutuiul şi-au dat întâlnire în iarba ‘naltă, necosită, special rămasă aşa pentru ei doi.

Noroc că la supremarché tata n-a găsit o coasă, iar japonezul din vecini e prea morocănos ca să-ndrăzneşti măcar să-i ceri împrumut maşina de tuns iarba. Dar mai ales, noroc cu vocea fetei : „Să nu tunzi iarba, papa ! Las-o aşa până venim !” Nici chiar el, gutuiul, n-ar fi putut strecura atâta dulceaţă în vorbe.

Şi iarba a rămas înaltă. A mai culcat-o vântul, ce-i drept, însă tot mai poate ascunde, la poale de gutui, cârlionţi bălai şi ochi de o culoare neştiută.

 

 

 

Murul

Se spune că demult, pe când alunele cresteau cât merele, iar merele erau ceva mai mari decât pepenele rosu, trăiau pe pământ nişte fiinţe aparte, Murii, de cinci ori mai mari decât oamenii, de cinci ori mai puternici decât oamenii, care aveau de cinci ori mai multă nevoie de mâncare decât oamenii.Nimeni însă nu ştia mai multe despre ei pentru că murii erau foarte puţini şi trăiau întotedeauna singuri, izolaţi, în adâncul pădurilor.

Tot felul de poveşti şi legende, care mai de care mai întunecate şi înspăimântătoare, circulau printre oameni, dar nimeni nu putea afirma că un mur i-a făcut vreodată un rău sau măcar că a văzut un mur violent. Cu toate acestea, de mici copii, oamenii căpătau teamă de muri. De fiecare dată când făceau vreo năzbâtie, copiii erau ameninţaţi cu venirea murilor, iar visele le erau populate de muri fioroşi, care făceau ravagii în dreapta şi-n stânga.

În acele vremuri luase fiinţă, lângă o margine de pădure, un cătun de câteva zeci de case.

Oamenii erau tăietori de lemne şi se aciuiseră aici după ce satul şi pădurile lor arsesera în totalitate. Când şi-au dat seama că în pădurea lângă care se opriseră trăia un mur, era deja prea târziu.

Deşi teama că l-ar putea supăra pe mur era mare, gospodăriile lor erau deja ridicate şi nimeni nu-şi mai dorea să pornească iar la drum în căutarea unui loc bun pentru micul lor cătun.

Aveau grijă să nu se afunde prea mult în pădure şi deocamdată nici nu era nevoie, căci pădurea deasă le oferea lemn din belsug chiar de la marginea ei.

* * *

Vara avea nouă ani şi avea firea anotimpului al cărui nume îl purta. Era calmă şi senină, supărările o ajungeau rar şi îi treceau repede, asa cum vin şi trec ploile de vară. Curiozitatea însă nu-i dădea niciodată pace, la fel cum o adiere de vânt animă zilele toride.

Vara locuia chiar la marginea cătunului, lângă pădure, împreună cu părinţii ei şi cu Carpen, un băiat cu câtiva ani mai mare decât ea, ai cărui părinţi muriseră în incendiul care distrusese casele şi pădurile tuturor sătenilor. De când se stabiliseră în noua casă, Vara nu avea astâmpăr. Vroia să exploreze pădurea, să afle cât mai multe despre murul care trăia acolo. Ochii ei mari şi verzi, cum sunt frunzele pădurii, scotoceau cât e ziua de lungă printre suratele ei din copaci.

Dar atât părinţii, cât şi Carpen, care făcea pe fratele mai mare, îi interziseseră să se apropie de una singură de pădure.

Într-o zi, dis-de-dimineată, pe când tatăl ei se pregătea să plece, ca în fiecare zi, la tăiat de lemne, Vara îşi lua inima în dinţi şi spuse:

Vreau să merg şi eu cu voi la tăiat de lemne, să vă ajut la strâns vreascuri, să vă întind masa la prânz …

Tu trebuie să rămâi în gospodărie să o ajuti pe mama ta. Tăiatul lemnelor nu este pentru o fetiţă ca tine. Mai degrabă o rogi pe mama să te învete să faci prăjituri.

Ştiu deja, mormăi Vara şi se retrase într-un colt, îmbufnată.

Toată vara nu reuşi să-i convinga să o ia şi pe ea în pădure, oricât se strădui.

Odată cu venirea toamnei, preocupările i se schimbară puţin. Urma să înceapă şcoala şi pregătirile o absorbiră cu totul. Dar într-un colţ de suflet, dorul de pădurea ochilor ei rămase neştirbit.

Şi bucuria ei pentru începerea şcolii era sporită de gândul libertăţii pe care o va avea, pentru că şcoala se afla în celălalt capăt al cătunului şi nimeni n-o să se supere dacă va întârzia puţin în fiecare zi, la întoarcerea acasă şi nimeni nu va şti că ea va începe explorarea pădurii.

Dar prima zi de şcoală veni cu o mare dezamăgire. Dimineaţa, Carpen nu plecă o dată cu tatăl ei la tăiat lemne, ci mai întâi o duse pe ea la şcoală.

Iar la terminarea orelor, Vara rămase ţintuită în clasă pană la venirea lui ca să o ducă acasă. Oricât a plâns, oricât s-a rugat, învăţătoarea n-a lăsat-o să plece singură.

Se vede treaba că teama sătenilor de murul din pădure depăşea cu mult imaginaţia Varei, dacă nici prin sat nu avea voie să meargă singură.

Trecu o lună, trecură două, zilele se scurtară, căzu şi prima zăpadă.

Deşi murul nu-şi făcuse niciodată apariţia şi nu se întâmplase nimic rău de când se stabiliseră acolo, teama oamenilor nu trecu. Tăietorii de lemne povesteau în fiecare zi că aud troznete şi sunete ciudate din adâncul pădurii, că de multe ori văd umbre uriaşe departe, printre copaci şi că se simt tot timpul urmăriţi.

De ce tuturor le este aşa de frică de mur? îl întrebă Vara pe Carpen într-o zi, când iarna era pe trecute, în drum spre casă. Tu l-ai văzut vreodată? Ţi-e frică de el?

Nu l-am văzut niciodată, am auzit numai poveşti despre el. Dar ceea ce spun toţi despre zgomotele şi umbrele din pădure este adevărat. Iar senzaţia că eşti tot timpul urmărit este îngrozitoare.

Şi, oprindu-se lângă poarta casei lor, Vara se întoarse spre pădure şi strigă din toate puterile:

Nu-i asa, Murule, că tu ai grijă de oameni să nu păţească nimic?

Pădurea vui în depărtare, de parcă i-ar fi răspuns Varei.

Carpen se uită uimit când spre Vara, când spre pădure şi nu-i venea să creadă. Oare Vara chiar primise un răspuns de la pădure?

Întreaga seară, Carpen fu îngândurat, iar noaptea se perpeli când pe o parte, când pe alta, fără să închidă un ochi, cu gândul la spusele Varei şi la vuietul pădurii.

A doua zi, Vara fu surprinsă să-l vadă pe Carpen venind după ea la şcoală mult mai devreme decât obişnuia. Avea săculeţul cu merinde pe umăr, semn că nu mâncase de prânz. O luă în tăcere pe Vara de mână şi porniră spre casă. Mergea şi mai repede decât de obicei şi Vara începuse să-şi facă gânduri şi să-şi imagineze că ceva rău s-a întâmplat acasă. Dar dacă ar fi fost ceva, Carpen i-ar fi spus.

La mică distanţă de casă, Carpen părăsi drumul şi se îndreptă spre pădure. Varei nu-i veni a crede. Avea să intre în sfarşit în pădure.

Ajunseră la primii copaci. Carpen o strânse şi mai tare de mână.

Se opriră lângă o buturugă, alături de care cineva trăsese nişte butuci mai mici, încropind parcă o masă cu scăunele.

Tu ai aranjat toate astea? întrebă Vara smulgându-se din strânsoarea lui Carpen şi aşezându-se pe un butuc.

Nu le-am aranjat eu. Am găsit locul acum câteva zile. Iar pe butucul pe care te-ai aşezat am găsit scrijelit numele tău, Vara, de parcă cineva l-a pregătit special pentru tine. M-am gândit la început că e o surpriză a tatei. Dar azi dimineată l-am întrebat şi nu le-a făcut el. Vara, ce legătură este între tine şi pădurea asta? De când am găsit locul, parcă întreaga pădure foşneşte numele tău, când trozneşte o creangă sub pasul meu, parcă ar spune Vara, vântul pare că şuieră Vara. Nu înţeleg nimic şi mi-e groază că nu trebuia să te aduc aici, mi-e groază că din cauza mea ai putea păţi ceva.

Vara îl privea uimită. Carpen părea înspăimântat de-a binelea, sfaşiat de dorinţa de a înţelege ceva ce ei i se părea evident.

Uite, stai jos lângă mine, îi spuse Vara calmă. O să-ţi spun ce cred eu că se întâmplă.

Carpen îşi trase ascultător un butuc mai aproape de ea şi se aseză.

Mie mi se pare foarte simplu totul. Murul ştie că sunt singurul om care nu mă tem de el şi a vrut să mă cunoască. Dar cum să o facă, dacă eu nu vin niciodată în pădure, nici însoţită, dar’mi-te singură? Să vi se arate vouă, tuturor tăietorilor, nu putea, căci sunteţi prea înspăimântaţi de el. Asa că a ales singura cale posibilă, să-ţi lase ţie mesaje cu ajutorul pădurii, a vântului, mesaje pe care, iată, le-ai înţeles.

Bine, dar … se bâlbâi Carpen, de unde să ştie murul de tine, cum a aflat că nu ţi-e teamă de el?

Aaaa, păi asta este şi mai simplu. Gândeşte-te că, dacă este de cinci ori mai mare ca noi şi mănancă de cinci ori mai mult ca noi, înseamnă că şi aude de cinci ori mai bine ca noi. Aşa că nu trebuie să fie prea aproape de voi ca să vă asculte când vorbiţi despre mine. Şi să nu-mi spui că nu vorbiţi despre mine, că doar vă cunosc prea bine. Faceţi ce faceţi, şi tu şi tata, şi mă întoarceţi pe toate feţele şi îmi analizaţi în amănunt toate gesturile şi tot ce mă duce mintea să fac.

Poate că ai dreptate, spuse Carpen încet.

Şi nu era singurul care-i dădea dreptate. În spatele lui, dintre copaci, se ivise un cap imens, cu doi ochi mari şi verzi, o copie mărită a ochilor Varei.

Să nu te mişti, să nu te întorci, îi sopti Vara lui Carpen cu privirea fixă în spatele lui.

Degeaba. Carpen se întoarse cu viteză şi apucă şi el să zărească acel cap retrăgându-se în pădure.

Nuuuu! L-ai speriat! se plânse Vara.

Cum o să se sperie? Doar sunt de cinci ori mai mic şi mai slab decât el!?

Aşa este, dar e speriat de tine pentru că tu nu-l întelegi, pentru că îl priveşti cu teamă. Haide să-l chemăm împreună.

Zicând acestea, Vara începu să strige încetişor:

Murule! Muuuuuuurule! Vino înapoi! Haide! Amândoi vrem să te vedem! Vino!

Încet, încet, Carpen i se alătură.

Dar nimeni nu mai apăru din pădure şi nu se mai auzi nici un sunet în spatele frunzişului.

Mai stătură o vreme, Vara desfăcu merindea lui Carpen şi îl îndemnă să mănânce, în speranţa că Murul va căpăta curaj şi va apărea din nou. Dar degeaba.

Nu mai puteau întârzia mult, aşa că se ridicară deoadată, se luară de mână şi porniră spre casă.

– Să nu fii supărată, îi spuse Carpen când ajunseră la poarta casei. Mâine o să mergem din nou. O să vezi că o să vină. Oricum, ce s-a întâmplat astăzi este extraordinar. Iar tu, tu …, tu eşti minunată. Este fantastic cum ai putut întelege tot, fără să fi ajuns pană astăzi în pădure.

Şi se depărtă în fugă.

În casă, mama Varei o primi îngrijorată.

Pe unde aţi umblat atâta? Aţi întârziat mai mult decât de obicei.

Iartă-ne, mamă! Eu sunt de vină. L-am provocat pe Carpen la o bătaie cu zăpadă şi am alergat pe străzi, în loc să venim direct acasă. Dar este o zi aşa de frumoasă afară, chiar dacă este frig tare! Brrrr!

Aoleu! Eşti înghetată toată! se îngrijoră ea. Treci de pune haine uscate pe tine şi vino aici, lângă foc, să mănanci o ciorbă fierbinte.

Înfofolită pană la gât, cu strachina de ciorbă aburindă în faţă, Vara începu să viseze la chipul uriaş, cu ochi asemănători cu ai ei, ce se ivise pentru atât de scurt timp dintre copaci.

Fetiţa mea, îţi strălucesc ochii! Să nu cumva să răceşti! Cred că mâine n-o să mergi la şcoală! Şi altă dată, nu vă mai zbenguiţi pe străzi pe un ger ca ăsta!

Ochii Varei străluceau într-adevăr, şi din păcate nu doar de bucuria întâlnirii cu Murul, ci chiar de răceală.

A doua zi, Vara abia mai vorbea şi nu se putea da jos din pat, de slăbită ce era.

Carpen fu trimis la şcoală să spună că Vara este bolnavă.

Treci şi pe la buturugă şi spune-i Murului ce am păţit, îi şopti Vara înainte de plecare. Chiar dacă nu îl vezi, o să te audă. Nu vreau să creadă că m-am speriat de el.

Vara dormită toată ziua, febra ba îi scădea până la frisoane, ba îi creştea de puteai să fierbi apă pe fruntea ei.

Seara, îl auzi ca prin vis pe Carpen povestindu-i că a fost la buturugă, a povestit pădurii tot ce s-a întâmplat şi, chiar dacă Murul nu s-a arătat, după murmurul pădurii, sigur l-a auzit.

Dimineata, în pragul uşii, tatăl Varei găsi două vase imense de lemn. Într-unul era o combinaţie de plante, iar pe vas era scrijelit cu stângăcie “ceai”.

În celălalt se găsea un lichid vâscos, galben-auriu, şi pe vas era desenată o lingură.

Se adunară toti în bucătărie, în jurul celor două vase găsite şi începură să se întrebe de unde ‘or fi. Carpen însă ştia. Murul venise peste noapte până la casa lor să o ajute pe Vara. Aşa ca preluă iniţiativa:

– Probabil sunt de la vreun coleg de şcoală, mai timid, care aflând că este bolnavă, a vrut să-i vină în ajutor, dar n-a avut curajul să bată la usă. Plantele astea, este clar că sunt pentru ceai. Iar lichidul, după cum arată, o fi bun pentru scăderea durerilor de gat, că e moale, alunecă uşor.

Zicând acestea, băgă un deget în lichidul vâscos şi îl gustă.

Mmmm! E şi dulce, e bun. Şi probabil se dă câte o lingură.

În timp ce mama Varei pregătea ceaiul din plantele primite, Carpen puse puţin lichid într-o strachină şi i-l duse Varei. Febra îi scăzuse puţin, dar tot nu se putea ridica din pat, atât de slăbită era.

Uite ce ai primit de la Mur, îi spuse Carpen repede după ce închise uşa în urma lui. Le-a adus azi-noapte şi le-a lăsat în prag. Sigur o să-ţi facă bine. Şi îi dădu o lingură din lichidul auriu.

Îl las aici, să mai iei din când în când câte o lingură. O să încerc să rămân mai în urmă în drum spre locul nostru de tăiat lemne, ca să mă abat pe la buturugă şi să îi mulţumesc.

Până seara, cu dulceaţa aurie şi cu ceaiul din plantele primite, Vara îşi reveni ca prin minune şi la cină putu să stea alături de toţi, la bucătărie. Ba chiar răspunse tachinărilor lui Carpen, referitoare la colegul misterios care are atâta grijă de ea.

A doua zi, Vara era ca nouă. Iar afară, soarele încălzea totul şi adia deja un vânt de primăvară.

La şcoală, Vara abia aşteptă să se termine orele, să meargă măcar pentru câteva clipe în pădure, să-l vadă pe Mur. Pană atunci însă, trebuiau să treacă cinci ore.

Cu greu, orele trecură şi momentul mult aşteptat sosi. Mai trebuia doar să vină Carpen. Vara vru să iasă în curtea şcolii să-l astepte, dar învăţătoarea n-o lăsă. De-abia îşi revenise după boală şi primăvara de afară putea fi înşelătoare.

Când în sfarşit apăru Carpen, era roşu la faţă şi abia mai răsufla de atâta alergătură. Aruncă geanta cu cărţi a Varei pe umăr, o luă de mână şi porniră grăbiţi.

N-am reuşit să vin mai repede. Tatăl tău n-a vrut să mă lase să plec până n-am mâncat împreună. Aşă că avem foarte puţin timp.

O luară amândoi la fugă. În ochii femeilor din curţi păreau doi copilandri care aleargă fericiţi cine ştie către ce loc de joacă.

Ajunseră la buturugă cu obrajii îmbujoraţi de alergătură. Priviră cercetător în jur, dar nu văzură nimic.

Muruleeeeee! Heeeeeeeeeeei! Muruleeeeeeeee! Nu te mai ascunde! începu să strige Vara, alergând către copaci.

Se auzi un foşnet, de părcă cineva se strecura printre coroanele copacilor. Îl văzură de departe. Era aproape cât pădurea de înalt. Se opri înainte de a ajunge la ei şi se aplecă până ajunse cu faţa lângă ei.

Vara întinse mâna şi îl mângâie.

Mulţumesc, Murule, şopti ea şi zâmbi. Şi toată faţa Murului se lăţi şi ea într-un zâmbet.

Apoi luă o creangă uscată căzută pe jos şi scrise în zăpadă, cu mâna tremurată “BUN” şi arătă spre Carpen.

Aşa este, Murule, Carpen este un om bun. A avut grijă de mine şi a venit să-ţi mulţumească pentru ce mi-ai adus.

Murul zâmbi din nou.

Ce este dulceaţa aurie care mi-a făcut atât de bine? De unde o ai?

Murul desenă în zăpadă un soi de insectă.

Musca asta face dulceaţa aurie?

“DA” scrise el în zăpadă.

Şi unde se găsesc muştele astea?

“VARA” scrise Murul

Eu?

Nu, intră în vorbă Carpen, cred că vara îţi poate arăta insectele astea.

Murul dădu din cap în semn că da.

Acum trebuie să plecăm, Murule, să nu se îngrijoreze mama. Ai grijă de tine! Şi … ne vedem mâine, Murule.

Îl luă de mână pe Carpen şi porniră din nou în fugă.

Mama îi aştepta în curte.

Iar umblaţi brambura! Nu vă cuminţiţi deloc!

– Este cald, mamă, a venit primavara!

Da, sigur! Şi vouă vă place să vă jucaţi! Haide, la masă şi la lectii, Vara! Iar tu, înapoi în pădure că ai multă treabă!

Primăvara puse complet stăpânire pe cătunul de tăietori de lemne. Zi de zi, Vara şi Carpen se abăteau pe la buturugă şi schimbau câteva vorbe cu Murul.

Când zăpada se topi de tot, Murul mătură un petec de pământ şi începu să scrie din frunze ce vroia el să le spună.

Tu de ce nu vorbeşti? îl întrebă Vara într-o bună zi, întinsă pe spate în iarbă şi uitându-se în sus la Mur

“NU POT” scrise Murul din frunze.

Cum să nu poti? Ia deschide gura!

Murul deschise ditai gura. Vara se ridică şi se uită înăuntru. Apoi îl puse şi pe Carpen să deschidă gura şi compară ce văzu.

Gâtul pare la fel la amândoi, spuse ea. Sigur poţi să vorbeşti, dar n-ai avut cu cine să încerci pană acum. De mâine, începi să vorbeşti, da?

Murul nu apucă nici să închidă gura, că Vara şi dispăruse printre copaci. Carpen îi făcu un semn cu mâna şi o urmă în fugă.

A doua zi, Vara începu să-l înveţe primele sunete: Aaaaaaaaa! Eeeeeeeee! Iiiiiiiiiiiiii!

Nu se pricepea ea la aşa ceva, dar făcea ce credea că este necesar. După câteva zile, Murul putea să spună toate sunetele din lume. Vara şi Carpen erau fascinaţi de cât de repede prindea totul.

Încet, încet, începu să formeze cuvinte, iar când vara se împământenise peste tot locul, Murul putea vorbi la fel de bine ca orice om. Atâta doar că trebuia să vorbească în şoaptă când se afla chiar lângă Vara şi Carpen, ca să nu-i asurzească.

Da’ să scrii, cum ai învăţat? îl întrebă şi Carpen în altă zi.

Asta a fost uşor, zise Murul. Dacă aţi şti câte hârtii scrise lasă oamenii în pădure. Citesc scrisori, cu voce tare, la umbra copacilor şi acolo le lasă. Nimic mai simplu.

Vara şi Carpen îl priveau cu gura căscată.

Într-o zi, se despărţiseră de vreo două ceasuri de Mur, Vara îşi făcea lecţiile în grădină, iar Carpen se întorsese la tăiat lemne în pădure. Vara se gândea cât de mult iar plăcea Murului la şcoală, cât de multe ar învăţa, când auzi zarvă mare în cătun.

Curând apăru tatăl Varei, negru de supărare, grăbit să adune funii, scripeţi şi alte unelte. Unul dintre tăietori era prins sub un trunchi uriaş de copac şi slabe erau speranţele să-l poată scoate de acolo. Carpen rămăsese cu el să-l ţină de vorbă, să nu-şi piardă cunoştinţa, iar restul toţi se repeziseră să adune cât mai multe ustensile şi să încerce să-l scoată de acolo.

Nu mică le-a fost tuturor mirarea când dinspre pădure apăru Carpen, ducându-l în braţe pe tăietorul de lemne leşinat. Cu trupul aproape zdrobit, tăietorul fu dus acasă, iar până spre seară, doctorul nu-i părăsi încăperea. Ieşi extenuat, dar senin. Îl operase şi tăietorul avea toate şansele să scape cu viaţă, cu condiţia să nu apară nici o infecţie. Ceea ce însă era destul de greu de crezut că se va întâmpla.

Între timp, tot satul aflase incredibila poveste. Rămas singur cu tăietorul prins sub copacul uriaş, Carpen povestea că s-a trezit cu Murul pădurii apărând ca din senin (nimeni nu era nevoie să afle că el fusese cel care îl chemase pe Mur, cel puţin deocamdată). Fără nici cel mai mic efort, Murul îndepărtase copacul de pe trupul strivit al tăietorului, apoi îl cercetă cu atenţie şi îi spusese lui Carpen că îl poate duce pe braţe până în sat, că nu este nici un pericol. Îi mai spusese că va trece să îi aducă o cremă din plante foarte bună pentru vindecarea unor astfel de răni.

Când şi cum va trece erau întrebările care stăruiau în minţile tuturor. Dar ceea ce îi şocase cel mai tare pe oamenii cătunului, era simplul fapt că Murul li se arătase pentru prima dată pentru a-i ajuta şi nu pentru a le face vreun rău, aşa cum spuneau poveştile din moşi-strămoşi.

Peste noapte, la fel ca în iarnă, când fusese Vara bolnavă, pe treptele casei tăietorului rănit apărură căteva vase cu tot felul de creme cu mirosuri ciudate şi nu tocmai plăcute. Alături de ele, pe o foaie de hârtie, era descrisă amănunţit modalitatea de folosire.

Zile în şir tăierorul se zbătu între viată şi moarte. Delira mai tot timpul. De aceea nimeni nu a crezut spusele lui cum că Murul nu a venit singur, ci Carpen l-a chemat.

Totuşi, faptele rămâneau în picioare şi nimeni nu se îndoia că Murul îl salvase şi că tot el adusese cremele vindecătoare.

După aproape o lună, tăietorul de lemne se dădu pentru prima dată jos din pat şi făcu primii paşi. Doctorul se declară mulţumit de starea lui şi le spuse tuturor că nu mai există nici un motiv de îngrijorare. Nu va redeveni cel dinainte de pe o zi pe alta, dar este pe drumul cel bun, şi asta în cea mai mare parte datorită cremelor Murului, care îl feriseră de rău.

Deşi teama de Mur aproape dispăruse, acesta rămânea în continuare ascuns. Nu se întâlnea decât cu Vara şi Carpen, în acelaşi loc bine-ştiut, la buturugă.

Pentru prima dată de când veniseră în cătun, Vara primi învoire să meargă şi să se întoarcă singură de la şcoală. Vara era fericită, pentru că astfel putea sta mai mult cu Murul, în schimb Carpen nu mai putea veni. Fără drumul la şcoală dupa Vara, nu mai avea nici un motiv să plece de lângă ceilalţi tăietori.

Murul se întristă când văzu că nu mai poate veni şi Carpen la buturugă. La fel şi Vara, căreia îi lipseau convorbirile cu Carpen de pe drum, îi lipsea veselia de dis-de-dimineaţă a lui Carpen, care o însoţea parcă de-a lungul întregii zile, îi lipsea atingerea prietenească a mâinii lui Carpen şi mai ales îi lipsea înţelegerea acestuia.

Curând însă, Murul se însenină.

– Nu-i nimic, îi spuse el Varei. O să stau toată ziua prin preajma lui, cum fac de altfel şi acum, şi sigur o să găsesc şi momente în care va fi singur şi o să mai putem schimba câteva vorbe.

Zis şi făcut. De fiecare dată când Carpen se întâmpla să se îndepărteze de ceilalţi tăietori, chipul vesel al Murului se ivea din frunzişul copacilor şi pornea să turuie vrute şi nevrute. Deseori Carpen se întreba cum reuşeste Murul să fie în preajma lui fără să facă nici cel mai mic zgomot.

Dar cea mai frumoasă zi pentru toti trei deveni duminica. Aproape întreaga zi cei trei prieteni erau împreună. Nimeni nu se mai temea acum de pădure şi de Mur, asa că puteau să stea cât vroiau în pădure. Doar la ora mesei trebuiau musai să fie acasă. De-acum începuseră să colinde în lung şi-n lat prin pădure şi, dacă se întâmpla să-i prindă ora mesei foarte departe de casă, Murul îi suia pe umărul lui şi în câteva clipe îi ducea la marginea pădurii.

Se apropia toamna când, într-o duminică, Vara şi Carpen găsiră la buturugă un vas imens plin cu nişte fructe necunoscute. Semănau cu zmeura, numai că erau mai mari şi de un rosu închis, aproape negru. Vara desprinse câteva boabe dintr-un fruct şi gustă.

Mmmmm! Ce bune sunt! Încearcă şi tu, Carpen!

Vara alergă spre pădure strigând:

Murule! Unde eşti? Unde te-ai ascuns?

Un foşnet se auzi şi Murului îi apăru capul dintre frunze. Era tot mânjit cu roşu la gură şi se vedea de la o poştă că se înfruptase din fructele pe care le aveau şi ei în faţă.

– Vă plac? Nu-i aşa că sunt bune? întrebă Murul

– Sunt foarte bune, răspunse Carpen. Ce fructe sunt astea? Unde cresc?

Murul le făcu semn să se suie pe umărul lui.

N-au nici un nume fructele astea, că eu, cum nu vorbeam cu nimeni înainte, nu aveam nevoie să le dau nume. Dar sunt cele mai bune fructe din lume. În fiecare an, abia aştept sfarşitul verii, când cresc ele. O să mergem departe astăzi, aproape de casa mea, căci acolo cresc fructele.

– Uau! se bucură Vara. O să-ţi vedem casa, o să vedem în sfârşit unde locuieşti.

Porniră. Încet, încet, tufele, copacii începură să se mărească, frunzele erau de cinci ori mai mari decât cele obisnuie, crenguţele deveniseră adevărate crăci, totul era mai mare, de parcă pătrundeau pe tărâmul uriaşilor. Mur arăta de-acum pe lângă copaci aşa cum arăta un om obişnuit pe lângă copacii dintr-o pădure obişnuită.

Ajunseră la un luminiş căruia cei doi abia-i zăreau capătul în depărtare. La marginea lui se ridica o uriaşă clădire din lemn. Varei şi lui Carpen li se părea o adevărată cetate, dar Mur le spuse că este o casă obişnuită, nici prea mare, nici prea mică.

Chiar de lângă casă, acoperind aproape tot luminişul, creşteau tufe încâlcite, cu mulţi ţepi, dar şi cu minunatele fructe care îi plăceau atât de mult Murului.

O să le spunem “mure” pentru că îţi plac ţie atât de mult! se entuziasmă Vara.

Şi-şi petrecură întreaga zi mâncând mure.

* * *

În ultimele zile de vară soarele părea să spună “încălziţi-vă bine acum, căci vine toamna şi apoi iarna, când n-o să mai am putere ”. Era zile toride, totul era uscat, nici umbra pădurii nu reuşea să aducă prea multă răcoare. Aerul era fierbinte şi oamenii îşi aduseră aminte cu groază de incendiul în care pierduseră tot şi care izbucnise pe o vreme identică.

Aveau mai multă grijă decât oricând să nu lase foc nesupravegheat, să-l folosească cât mai puţin şi să aibă mereu apă la îndemână.

Dar nimeni nu s-a gândit că joaca unui copil cu o oglindă va duce la aprinderea unui smoc de iarbă uscată. Şi teama cea mai mare a tuturor deveni realitate.

Într-o dupa-amiază liniştită, când tot cătunul dormita toropit de căldură, un plânset speriat de copil dădu alarma.

Flacăra mică ce izbucnise lângă oglinda lui se răspândi cu repeziciune şi, deşi vântul abia dacă adia, purtă imediat flăcările spre pădure. Degeaba porniră să alerge toţi cu găleţi de apă spre locul accidentului. Întreaga vegetaţie era prea uscată şi focul se apropia de marginea pădurii.

Strigătele de disperare ajunseră până la urechile tăietorilor de lemne din inima pădurii. Înlemniră cu toţii când printre strigăte distinseră cuvântul “foc”. Iar ei erau aşa de departe de sat încât erau practic neputincioşi. Totuşi, porniră cu toţii într-un suflet spre cătun.

Numai Carpen alergă în direcţie opusă. Când ajunse suficient de departe ca să nu fie auzit de ceilalţi începu să strige:

– Muruleeeeeeeee! Muruleeeeeeeee!

Nu fu nevoit să strige mai mult, căci Murul era în preajmă.

– Murule, a luat foc pădurea, cătunul! Ne trebuie apă, multă apă!

Murul înţelese imediat. Dispăru printre crengi şi Carpen auzi de data aceasta bubuitul paşilor lui din ce în ce mai stins.

Porni şi el în fugă spre sat.

Nu alergă prea mult şi auzi din nou paşii Murului apropiindu-se. Îl văzu trecând pe lângă el, ducând în mâini două găleti imense din care săreau stropi uriaşi de apă.

Ceilalţi tăietori ajunseseră la liziera pădurii deja în flăcări, când prinseră a auzi nişte bubuituri puternice. Ochii tuturor se măriră de groază în aşteptarea noii nenorociri care părea să se abată asupra lor. Apăru în schimb Murul, cu faţa rotundă şi luminoasă, chiar dacă fruntea îi era uşor încreţită de îngrijorare.

Prima găleată de apă se abătu asupra flăcărilor şi stinse mai bine de jumătate. Părea că un râu se revărsase peste ele. A doua găleată stinse focul în întregime. Cele câteva focare ce mai ardeau mocnit fură curând stinse de săteni.

Faţa Murului se lăţi într-un zâmbet cald.

Mulţumim, Murule! strigă Vara, neagră din cap până în picioare de funingine.

Murul îşi puse o mână pe pământ şi fata se căţără în palma lui. Murul o aduse lângă faţă. Vara îl sărută repede pe obraz şi Murul se lumină parcă şi mai mult.

Astfel, întreg cătunul înţelese că Murul nu era numai de cinci ori mai mare sau de cinci ori mai puternic, dar era şi de cinci ori mai bun decat oamenii.

Şi de-atunci au trăit cu toţii în bună înţelegere şi s-a dus vestea în întreaga lume despre bunătatea Murului. Chiar deunăzi, am văzut şi eu un Mur. Stătea vesel în mijlocul unui sat şi copiii se jucau cu el.

Căutaţi-l şi voi, când treceţi prin satele pierdute sub o coamă de pădure şi îl veti găsi cu siguranţă.

 

Ilustraţii: Mariano ION