Archive for the 'Fantezii' Category

Mici plăceri

Îmi plac hainele cu buzunare mari, în care încap cărțile pe care le citesc …

… sau îmi plac cărțile mici, care încap în buzunarele hainelor mele.

Îmi plac paharele din zăpadă artificială pline cu cafea aburindă …

… ori îmi place cafeaua aburindă în pahare de zăpadă artificială.

Anunțuri

Chef de scris

Sunt zile în care am un chef incredibil de scris. Cuvintele îmi stau în vârful minţii, ideile se bulucesc claie peste grămadă şi nu mai prididesc cu aşternutul pe hârtie.

În zilele acestea îmi place să aleg un caiet nou în care să scriu, caiet mirosind încă a lemn şi papetărie şi deosebit de tot ce am folosit în ultima vreme. Acum bunăoară, trebuia să aleg ceva diferit de caieţelul cu foi albe şi antet portocaliu cu un strop de albastru, ce face reclamă la un binecunoscut antibiotic.

Drept urmare, ochii mi-au poposit pe un caieţoi (de mărimea celui studenţesc de pe timpuri), de culoarea vişinei putrede. Mai intensă la antet şi în josul paginii şi mai pală la interior, unde se tot îmbulzesc cuvintele din capul meu.

Pe lângă caietul cel nou, e musai să scriu cu stiloul. Îmi place tare mult să scriu cu stiloul. Îmi place mirosul cernelii, îmi place alunecarea peniţei pe coala de hârtie, îmi place strălucirea literelor înainte de a se usca cerneala şi-mi place că scrisul îmi este, parcă, mai frumos.

Din păcate, inspiraţia mea şi rezervele de cerneală nu se află în cea mai bună relaţie. Se-aleargă, fără să se-ajungă, mai rău ca soarele şi luna. Când prima mă năpădeşte, constat cu stupoare că nu mai am cerneală. Dau fuga la librăria de peste drum, mă-ntorc victorioasă cu rezervele şi … surpriză! Insiraţia?Ia-o de unde nu-i!

Maşina de uscat rufe

 

Ce program şi ce ciclu de lucru are maşinăria asta ce timp de două ceasuri şi mai bine, fâsâie, trăncăneşte, bolboroseşte şi într-un final, din hainele umede scoate la iveala nişte haine perfect uscate, dar la fel de perfect şifonate?

 

E vară, e cald, tot felul de avertizări de coduri multicolore de caniculă, galben-portocalii spre roşu aprins sunt vehiculate în toate părţile şi de bună seamă, vajnicul soare şi vântul ce adie, în aceleaşi doua ceasuri, ar usca la fel de bine hainele. Care-ar ieşi din proces cu siguranţă mai puţin şifonate. Şi unde mai pui că nici nu ar consuma atâta energie electrică!

 

Şi cum căldura de vară te îndeamnă oricum la lâncezeală şi la reverii, nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie, de blocul nostru multicolor (cel mai colorat din seria lui), cu patru etaje şi de cele trei zile pe lună în care primeam cheia de la uscătorie.

Era momentul în care toată casa se umplea, din zori şi până-n noapte, de huruitul maşinii de spălat. Huruit însoţit fără tăgadă, de corvoada urcării celor trei etaje până la uscătorie, cu ligheanul greu de rufe ude. Era însă partea cea mai neplăcută a întregii afaceri. Pentru că urma jocul de-a storsul, în care hainele se luau la întrecere … care lasă baltă mai mare şi prin care evidenţiam muşchii pe care-i căpătasem în ultima lună.

După care, sub pretextul ca aranjez mai bine un cearceaf pe sârmă, îmi afundam faţa în prospeţimea frumos mirositoare şi răcoroasă.

 

Acum fac acelaşi lucru, cu aceeaşi plăcere, ori de câte ori mă nimeresc pe la prieteni când pun rufele la uscat, doar că nu mai caut nici un pretext pentru asta. Si astăzi, la fel ca demult, ador să-mi afund faţa în rufele curate, jilave, puse la uscat (la soare). Păi cum aş mai putea face asta într-o cuvă rotitoare, metalică, ce hurducăie hainele în dreapta şi-n stânga şi extrage apa din ele printr-un mecanism abscons.

 

Drept urmare, am să declar întotdeauna sus şi tare, că maşinile de uscat rufe sunt complet inutile, îndeosebi în toiul verii.