Archive for the 'Sezatoare la lumina felinarului galben' Category

Poveste de iarnă – partea a III-a

Partea I

Partea a II-a

–         Atunci ne vedem afară, spuse Pin apăsând pe butonul orange.

În scurtă verme, scaunul îl lăsă într-o încăpere pe a cărei uşă ajunse exact în faţa cădirii. Îi văzu pe părinţii lui Nuc, dar ai lui nu erau nicăieri. Nedumerit, se îndreptă spre aceştia.

–         Ai tăi au luat-o înainte să pregătească puţin sosirea ta şi a lui Nuc. Suntem invitaţi la voi.

–         Atunci o să-l lăsaţi pe Nuc să doarmă la mine peste noapte, nu-i aşa?

–         Sigur că da!

Atunci apăru şi Nuc lângă ei. Pin ridică palma stângă în sus, în semn de succes şi Nuc pricepu că nu va trebui să ducă muncă de lămurire pentru noaptea aceasta.

Ceva mai încolo, Ulm explica ceva, dând din mâini, părinţilor lui, probabil, deşi păreau cam bătrâni. Apoi se apropie de Pin.

–         Părinţii nu m-au aşteptat, căci au primit sarcini noi. În schimb iată-i pe bunici. Le-am explicat situaţia şi ei sunt de acord să mă lase aici, dacă şi ai tăi sunt de acord. O să vină unul dintre ei mâine după-masă, să mă ia, dacă va fi nevoie.

–         Atunci, totul este aranjat. Rămâi la mine peste noapte.

Şi salutându-i pe bunicii lui Ulm, îl luă pe acesta de braţ şi porni spre casă, urmat de Nuc şi de părinţii lui.

Sporovăi tot drumul, povestind despre şcoala lor, despre director, cerând tot timpul confirmări şi întăriri din partea lui Nuc. Simţea că nu-şi mai încape în piele de bucurie. Toate dorinţele i se împliniseră şi pe deasupra, avea şi un nou prieten. Numai gândul că străbunicul avusese dreptate şi că acum, coborârea printre oameni nu mai era ce a fost odată, îi umbrea un pic bucuria.

* * *

Nu le luă mult să ajungă acasă şi cu toate acestea, Pin fu surprins de schimbările apărute. Întreaga casă părea să strălucească, grădina din faţă era împodobită cu o mulţime de fluturi coloraţi, licurici puzderie erau împrăştiaţi în copaci şi pe streaşina casei.

De cum trecură pragul, cei trei prieteni fură întâmpinaţi cu urale. Părinţii lui Pin adunaseră câţiva prieteni buni ai familiei să-l întâmpine şi atmosfera era încântătoare.

Sărbătoriră întreaga seară.

Pin însă îşi dorea tare mult să rămână câteva clipe doar cu bunicul, să-i povestească doar lui cum fusese în sala marii întrebări.

La un moment dat, observă că bunicul nu mai era printre cei care sărbătoreau şi Pin se repezi către camera acestuia. Dar nu era nimeni acolo. Se duse grabnic în bibliotecă, fiind convins că îl va găsi acolo. Dar biblioteca era goală.

Cătrănit, Pin se îndreptă către camera lui. Nu mică-i fu mirarea când în mijlocul camerei lui îl găsi pe bunic. Stătea sprijinit de marginea patului, cu ochii închişi, ca de obicei. Pin se aşeză pe pat, cu mâinile sub cap şi privirile-n tavan. Liniştea îi făcea bine.

–         Ei? întrebă bunicul în cele din urmă.

–         Cel mai bătrân spiriduş e bunicul tău?

–         Nuuuu! Bunicul meu e mult mai tânăr. Este bunicul bunicului meu!

–         Aha! De-aia semăna aşa de mult cu tine! Atunci ştii cum a fost! Aceeaşi linişte, aceeaşi înţelegere. Eu n-am spus o vorbă. Dar el a ştiut tot ce gândesc. Şi ce simt. Şi ce cred. Şi mai ales, ce-mi doresc.

Tăcerea îi învălui din nou. Nu mai aveau nevoie de cuvinte.

Curând, Pin se auzi strigat de Nuc. Probabil îi simţea lipsa. Îi zâmbi bunicului înainte de a ieşi din încăpere şi, deşi bunicul avea ochii închişi, Pin ştia că îi simte zâmbetul.

* * *

Soarele abia răsărise când Pin deschise ochii. Nerăbdarea îi răpise somnul. Se uită pe salteaua de alături, unde dormeau Ulm şi Nuc. Nuc respira liniştit, semn că dormea adânc. Ulm în schimb, cu ochii larg deschişi, zâmbitor, părea a fi plecat într-o călătorie imaginară doar de el ştiută.

Pin se ridică fără zgomot. Cu toate acestea, Ulm îl simţi şi se ridică la rândul lui. Ieşiră amândoi din încăpere şi coborâră la bucătărie. Casa întreagă era învăluită în linişte.

Cu câte o ceaşcă de cacao cu lapte în faţă, cei doi porniră a-şi imagina cum va fi printre oameni. Se întrebau cum de au ajuns oamenii să nu mai fie buni, se întrebau dacă le va fi chiar aşa de greu să îi găsească pe cei buni. Şi hotărâră că cel mai frumos ar fi să reuşească să-i îmbuneze pe oameni, să îi facă să creadă din nou în spiriduşi, zâne şi Moş Crăciun.

Curând apăru şi Nuc. Senin şi zâmbitor, părea cel mai sigur de reuşita lor.

Când toţi ai casei se treziră, cei trei prieteni erau deja gata de plecare.

Bunicul îşi luă rămas bun de la ei de parcă urma să nu-i mai vadă multă vreme. Pin înţelese că de la director vor pleca direct printre oameni, fără să mai treacă pe acasă.

Ajunşi la şcoală, pe Nuc şi pe Pin îi apucă nostalgia. Trecuse vremea în care veneau acolo să înveţe şi să se joace. Acum erau spiriduşi în toată firea şi aveau o mare misiune de îndeplinit.

Directorul îi aştepta în birou. Nu era singur. Cel mai bătrân dintre spiriduşi era cu el.

–         N-o să stăm mult de vorbă, dragilor, spuse directorul. Vom stabili doar câteva amănunte despre călătoria voastră printre oameni. Mă ascultaţi cu atenţie?

–         Da! răspunseră cei trei în cor.

–         Veţi căuta numai copii. Care cred sau nu în Moş Crăciun. Cu cei care cred, lucrurile sunt simple. Trebuie doar să ne transmiteţi unde se găseşte şi ce îşi doreşte copilul de la Moş Crăciun.

–         Da’ cum vom transmite? întrebă Pin curios.

Bătrânul spiriduş îi aruncă o privire şi brusc, Pin înţelese.

–         Explică-le şi prietenilor tăi! îi spuse cel mai bătrân dintre spiriduşi.

Nuc şi Ulm îi priveau nedumeriţi. Ce să le explice? Ce înţelesese Pin şi ei nu?

–         Cel mai bătrân spiriduş este bunicul bunicului meu. Între noi există o legătură de familie specială, astfel că ştim oricând ce gândeşte celălalt. Atunci când vom găsi un copil bun, este de-ajuns să mă gândesc la bunicul bunicului meu, ca el să ştie care-i copilul şi ce dar trebuie pregătit.

–         Ahaaaaa! se minună Ulm.

–         Buuun! reluă directorul. Să revenim la partea cea mai grea a misiunii voastre. La copiii care nu mai cred în Moş Crăciun. Aici o să lăsăm frâu liber imaginaţiei voastre. Vă lăsăm să faceţi cum credeţi voi că este mai bine. Însă orice problemă veţi întâmpina, oricând îi puteţi cere sfatul celui mai bătrân spiriduş. Aveţi neclarităţi?

–         Cum ajungem printre oameni? întrebă Ulm. Putem zbura noi?

–         Puteţi zbura, însă vouă, cu aripile mici, o să vă ia mult timp. Ca să ajungeţi mai   repede, avem puii de dragon.

–         Pui? se miră Pin.

–         Da! Puii de dragon au o caracteristică specială. La fel ca şi voi, pot deveni invizibili oricând dorec. După ce cresc, nu-i mai putem folosi, pentru că îşi pierd capacitatea aceasta. Aşa că ei vă vor duce printre oameni fără să fiţi văzuţi.

–         Şi de unde luăm puii de dragon? întrebă şi Nuc.

–         Vă aşteaptă trei în curtea şcolii

Fără să mai stea pe gânduri, cei trei prieteni ieşiră din biroul directorului şi se îndreptară spre curtea şcolii.

Trei pui de dragon, imenşi faţă de cât erau spiriduşii, îi aşteptau fornăind. Marea aventură începea.

Urcară în spatele dragonilor şi, cu o ultimă privire spre director şi cel mai bătrân spiriduş, Pin, Nuc şi Ulm se făcură invizibili.

Pin nici nu apucă să se aşeze mai bine în spatele puiului de dragon, că o pală de vânt fu cât pe-aci să-l răstoarne. Dădu să se agaţe de coama lui când acesta păru să stea brusc pe loc. Totuşi, puiul de dragon nu se oprise, ci doar încetinise foarte mult. Se aflau deja deasupra unui orăşel şi puiul de dragon căuta un loc unde să coboare. Zări parcarea unui magazin şi cum la acea oră erau puţine maşini, aveau loc toţi trei să coboare. Scoase un şuierat asemănător cu cel al vântului şi Pin îi simţi în spatele lor şi pe ceilalţi doi pui de dragon.

Coborâră cu toţii.

Ulm vru să le mulţumească puilor de dragon, dar aceştia se făcură nevăzuţi de îndată ce coborâră din spatele lor.

–         Ei? De unde începem? rosti Nuc întrebarea ce se afla pe buzele tuturor.

–         Eu zic să începem prin a ne uita pe ferestrele caselor să vedem unde sunt copii, propuse Pin.

Zis şi făcut. Porniră cu toţii şi se opriră la primul bloc. Zburară prin dreptul tuturor ferestrelor şi văzură o mulţime de copii. Unul singur însă, mic de doar câteva luni, avea aura bunătăţii.

Nuc scoase din buzunar un carneţel cameleon, care lua forma locului în care-l puneau şi care dacă-l ţineai închis, părea că nu are nici o filă. Acestea apăreau de-abia la deschidere. Chiar şi atunci, se vedeau doar paginile scrise. Filele albe, rămâneau nevăzute. Nuc notă ceva în carneţel.

Cu nasul lipit de fereastra rece, Pin se uita la fetiţa cu aură în jurul ei. Era mică, mititică, probabil abia gângurea.

Se întoarse către prietenii lui. În locul în care fusese nasul lui călduţ, se formase instantaneu o steluţă de gheaţă. Ulm le-o arătă zâmbitor.

–         Aaaa! Ce frumos! exclamă Pin. Hai să mai facem. Şi nici una, nici două, porni să-şi lipească nasul din loc în loc de ferestre. Ceilalţi doi îl urmară râzând.

Osteniţi, după ce umpluseră blocul cu steluţe de gheaţă, poposiră tustrei pe balustrada unui balcon. Acolo, cu picioarele atârnând în afară, redeveniră serioşi.

–         Ce ne facem? Sunt atât de mulţi copii lipsiţi de aură!

–         Şi chiar şi cei mititei! … sunt aşa de înrăiţi … încât abia se mai zăreşte o umbră de aură deasupra lor! spuse Nuc posac.

–         Acuma dorm cu toţii, interveni Ulm. N-aven cum să ne dăm seama de ce au devenit răi şi ce trebuie făcut. Hai să aşteptăm venirea dimineţii.

–         Aşa e, îl susţinu Pin. Propun să ne adăpostim într-o cameră de copil bun.

Zicând acestea, sări în balcon şi dispăru prin zidul blocului. Dormiră toţi trei într-o pernă imensă a unui fotoliu. Culcuşul fu atât de bun, încât se treziră mult după răsăritul soarelui, când femeia în casă veni să scuture aşternuturile.

Pin se uita cu tristeţe la femeia care bodogănea bosumflată, trebăluind prin încăpere. Nu mai avea deloc aură. Probabil o pierduse de multă vreme.

–         Noi haidem la copii, îl trase Ulm de mânecă. Acolo avem noi de lucru.

În curtea blocului, copiii erau deja la joacă. Porniseră cu toţii un joc cu o minge. Aruncau mingea de la unul la altul şi isprăveau prin a arunca mingea către un spaţiu apărat de unul dintre ei. Păreau a fi două echipe, fiecare apărând câte un astfel de spaţiu. Aflară că se cheamă poartă. Alergau cu toţii de la o poartă la alta, bătând mingea de pământ, aruncând-o de la unul la altul, uneori îmbrâncindu-se, alteori trecând unii de alţii cu eschivări şi alte şiretlicuri. Părea frumos! Dintre toţi copiii care jucau, doar doi aveau o aură puternică, neştirbită. Erau în aceeaşi echipă şi de fiecare dată când le ieşea câte ceva bine la joc, bucuria lor era atât de sinceră şi frumoasă, încât aura devenea parcă mai strălucitoare.

Cei trei spiriduşi îi priveau încântaţi.

Mai erau însă şi mulţi alţi copii, a căror aură era pe sfârşite. Pâlpâiau când şi când, probabil după gândurile pe care le aveau.

–         Pe cei cu aura slăbită trebuie să-i ajutăm în primul rând, şopti Ulm.

Între timp, jocul se încinsese destul de tare. Echipa care pierdea, supărată tare, începuse violenţele. Îmbrâncelile nu mai erau simple îmbrânceli, ci deveniseră adevărate lovituri.

La un moment dat, unul din copii, un dop de om cu cârlionţi negri răspândiţi în claie pe cap, cu ochi mari, căprii, se prăvăli la pământ săgetat de o durere cruntă la gleznă. Un alt copil, la fel de cârlionţat, dar mai înăltuţ şi cu ochi limpezi, albaştri, îi pusese piedică, fără să-i pese că îl loveşte. Îm chiar momentul loviturii, aura băiatului cu ochi albaştri păli de tot. Văzând însă cum celălalt se zvârcoleşte de durere, cei doi ochi albaştri se opriră din fugă şi se apropiară de cel căzut. Aura reînvie odată cu gândul bun: “Poate-am lovit prea tare!”

Pin se repezi şi suflă praf de bunătate peste gândul acesta. “Să-l ajut să se ridice!” gândi surprins puştiul cu ochi albaştri.

“Mai bine că-i jos! E din echipa adversă!” sări dintr-un ungher al minţii un alt gând rău. Acesta însă dispăru aşa cum apăruse, pe nesimţite, dat la o parte de vântul mărinimiei suflat de Nuc desupra lui. Ca să nu rămână mai prejos, decât Pin şi Nuc, Ulm aruncă peste puştiul cu ochi albaştri un pumn de steluţe ale prieteniei.

Şi aura izbucni strălucitoare atunci când, cu priviri senine ca cerul, cârlionţii cu ochi albaştri îşi ajută adversarul să se ridice, îl sprijini până la marginea terenului şi îşi ceru iertare.

Toţi îi priveau uimiţi! De multă vreme nu mai văzuseră aşa un gest. Şi, de data aceasta fără intervenţia spiriduşilor, cu toţii se simţiră ruşinaţi că n-au sărit mai întâi ei în ajutor.

Aurele strălucitoare deja îţi luau ochii, cele slabe se înteţiră, iar aurele dispărute porniră să licărească. Întreg terenul era de-acum scăldat de o lumină aparte, iar cei trei prieteni spiriduşi erau în culmea fericirii.

Ştiau că ceea ce realizaseră era numai o parte infimă din tot ce aveau de făcut. Ştiau că aurele de-abia apărute vor dispărea odată cu gândurile bune. Dar începuseră frumos.

– VA URMA –

Anunțuri

Poveste de iarnă – partea a II-a

Partea I

Încăperea în care intră era micuţă, iar într-un colţ al ei, pe un balansoar, părând că doarme, şedea un bătrân spiriduş. Semăna aşa de mult cu stră-bunicul lui, încât Pin se relaxă ca prin minune. Căută din priviri pernele pe care-şi făcea de obicei culcuş, dar negăsind nimic se aşeză pur şi simplu pe podea, cu piciorele încrucişate, chiar în faţa bătrânului. Obişnuit cu îndelungile tăceri ale stră-bunicului său, Pin nu fu nici surprins şi nu deveni nici nerăbdător în faţa nemişcării spiriduşului din faţa lui. Începu să-i analizeze mâinile, cuminţi aşezate în poală, apoi trăsăturile feţei. Dacă nu ar fi fost aşa de bătrân, Pin ar fi jurat că este stră-bunicul lui. Aceeaşi gură blândă, cu colţurile ridicate parcă într-un zâmbet, acelaşi nas proporţionat, cu vârful un pic în vânt, obraznic, aceleaşi sprâncene frumos curbate deasupra ochilor şi acelaşi ten străveziu, numai că mult mai ridat.

“Ar mai trebui să deschidă ochii, ca să-mi dau seama dacă asemănarea este completă” îşi spuse Pin.

Dorinţa i se împlini şi bătrânul deschise ochii brusc. “Aceeaşi privire limpede, senină şi verde ca a stră-bunicului! Şi ca a mea! gândi Pin.

Bătrânul îl străpunse cu privirea, încercând parcă să citească în străfundurile minţii lui. Apoi, mai întâi ochii, urmaţi de gură şi întreaga faţă, parcă i se lărgiră într-un zâmbet.

Pin se cutremură uşor. Avusese impresia, pentru câteva secunde, că bătrânul din faţa lui îi citise până şi cel mai ascuns dintre gânduri. “Să fie oare posibil?” se întrebă el.

În sfârşit, bătrânul spiriduş rupse tăcerea:

Eşti liber să pleci! şi îi arătă o altă uşă decât cea pe care intrase. Şi să ştii că este posibil, Pin. Totul este posibil. Depinde numai de tine.

Şi închise ochii.

Pin se ridică înmărmurit. Unde era întrebarea de care atâta se temuse? Şi ce punctaj putea să ia când nu scosese nici măcar o vorbă? Dar dacă e aşa cum spusese bătrânul spiriduş şi îi citise şi cel mai mic şi ascuns gând, atunci ştia totul despre el şi îl putea evalua corect.

Tot ceea ce îi rămânea de făcut era să spere că zâmbetul ce-i luminase faţa era un semn bun şi că făcuse impresie bună.

Ieşind din încăperea marii întrebări, Pin se trezi direct în Sala Întrunirilor. Aceasta era un soi de amfiteatru, ale cărei margini îi era imposibil să le zărească. Văzu foarte repede că amfiteatrul era împărţit în fâşii mai subţiri sau mai groase, tot în ordine alfabetică. Fâşia literei P, unde trebuia el să se ducă, era dintre cele mai groase. În schimb cea a literei F, unde trebuia să se găsească mama lui, Fia, era subţire de tot, aşa că se uită în acea parte, sperând că va reuşi să o zărească. La un moment dat i se păru că vede fluturarea unei eşarfe portocalii, ca aceea care mamei lui îi plăcea foarte mult, dar totul a durat doar o clipă şi nu fu sigur că n-a fost decât rodul imaginaţiei lui.

El se găsea chiar în mijlocul amfiteatrului, în locul acela rotund de unde porneau fâşiile cu fiecare literă. Observă că spiriduşii tineri, de-o seamă cu el, stăteau în primele rânduri, iar pe rândurile din spate urmau spiriduşii mai în vârstă. Cu cât erai mai bătrân, cu atât stăteai mai în spate.

Pin se repezi mai întâi spre fâşia literei N, căutându-l din ochi pe prietenul lui, Nuc. Îl găsi repede, chiar în primul rând al literei lui.

A fost totul în regulă? îl întrebă Pin apropiindu-se.

Cum nu se poate mai bine! îi zâmbi Nuc. Dar la tine? De ce a durat atâta?

A trecut aproape jumătate de oră între cel dinaintea ta şi tine. Iar ceilalţi, dacă stăteau cinci minute. Te-a întrebat mai multe lucruri?

Nu m-a întrebat nimic, spuse Pin în gura mare. Dar dându-şi seama că atrăsese privirile câtorva spiriduşi din preajmă, adăugă ferm: Nimic important!

Apoi, când i se păru că nimeni nu-i mai dă atenţie, se aplecă spre Nuc şi îi şopti:

Nu mi-a pus nici o întrebare. L-am privit o vreme cum stă în balansoar cu ochii închişi, apoi a deschis ochii şi ne-am privit unul pe altul. Apoi mi-a spus că pot să plec. Îţi povestesc totul amănunţit mai încolo.

Şi se îndreptă în fugă către litera lui. Îşi găsi repede locul, tot în primul rând, în faţa unui pupitru pe al cărui ecran clipea numele lui. Când se uită spre Nuc, îl văzu urmărindu-l încă uimit cu privirea. Asta nu putea să însemne decât că Nuc avusese parte de o întrebare.

Văzu şi Pin că alţi spiriduşi ieşeau pe rând, la intervale scurte, din aceeaşi încăpere din care ieşise şi el. Unii păreau mulţumiţi, mândri chiar, alţii abătuţi, alţii nepăsători.

Ultimul care ieşi din încăperea marii întrebări o făcu în fugă, cu ochii şiroind de lacrimi, strigând ceva de neînţeles şi care aproape se împiedică de prima treaptă a literei U. Avea să afle mai târziu că îl cheamă Ulm, că şi pe el bătrânul spiriduş îl primise nemişcat în balansoar şi cu ochii închişi. Numai că Ulm nu avea nici un străbunic cu aceleaşi apucături ca bătrânul spiriduş şi primul lucru la care s-a gândit a fost că bătrânul a păţit ceva. A încercat să meargă înapoi, de unde venise, să ceară ajutor, dar uşa era închisă. S-a repezit apoi la bătrân să vadă dacă mai răsuflă, încercând să-l mângâie, să-i insufle viaţă de la el. În cele din urmă, a zărit uşa de ieşire şi aşa a apărut în amfiteatru strigând după ajutor.

Dar în afară de Pin, altcineva nu îl văzuse şi nimeni nu îl auzea , căci în amfiteatru era o hărmălaie de nedescris.

Ulm s-a liniştit de-abia când a dat peste locul lui din primul rând al literei U, pe pupitru pâlpâind mare numele lui, sub care se găsea mesajul:

BĂTRÂNUL SPIRIDUŞ NU A PĂŢIT NIMIC, IAR TESTUL TĂU S-A SFÂRŞIT

***

Lumina începu să scadă în amfiteatru şi tăcerea se aşternu odată cu întunericul. Pe toate monitoarele pâlpâia acelaşi mesaj:

CONECTAŢI-VĂ CĂŞTILE. MAREA ÎNTRUNIRE ÎNCEPE

Pin, la fel ca majoritatea tinerilor spiriduşi, se grăbi să-şi pună căştile pe urechi, ca nu cumva să piardă ceva din această primă întrunire.

Uşa prin care venise se deschise din nou şi în amfiteatru intră cel mai bătrân spiriduş din lume. Se mişca surprinzător de uşor pentru vârsta lui. Dacă nu ar fi văzut cât de ridat este, Pin n-ar fi crezut că este chiar atât de bătrân. Şi iar i se păru că seamănă cu stră-bunicul. Îl văzu cum se aşează într-un balansoar din centru, pe care nici nu-l văzuse până atunci şi apoi, în căşti se revărsă vocea caldă, cu inflexiuni ghiduşe, a … străbunicului.

Pin îşi scutură cu putere capul. “Nu se poate aşa ceva!” Încercă să facă abstracţie de cât de familiară i se părea vocea şi să asculte ce spune.

Pentru cei ce încă nu mă cunosc, numele meu este Lan şi se spune că sunt cel mai bătrân spiriduş din lume. Cum am reuşit asta, zău dacă sunt în stare să vă spun!

Se auziră câteva răsete.

Nu voi ţine nici un discurs, pentru că ştiu că acum nu-şi are rostul, ci voi face doar anunţurile pe care le fac an de an. Cei 100 de spiriduşi care urmează să intre în Camera Elitelor se găsesc acum în primul rând al amfiteatrului.

Murmure lungi întrerupseră firul discursului. Cei aflaţi în primul rând se felicitau pe muteşte, din priviri râzătoare. Pin se bucura în tăcere pentru el, pentru Nuc, dar şi pentru spiriduşul pe care-l văzuse ieşind cu ochii în lacrimi din camera marii întrebări.

La fel ca în alţi ani, ţin să-i felicit în mod special pe primii trei din aceşti 100. Primul dintre ei, adică cel mai bun dintre cei buni, care a dovedit că este gata să dea o mâna de ajutor oricui şi în orice împrejurare, oricât de irealizabilă ar părea aceasta, este Ulm, de la Şcoala Apusul Îndepărtat.

O lumină aurie se abătu asupra spiriduşului ultim intrat în sala întrunirii, care avea din nou ochii în lacrimi şi abia se putea ţine pe picioare.

– Al doilea, care nutreşte nişte sentimente de dragoste neţărmurită pentru toată lumea şi care a dovedit că, pe oricine ar întâlni, mai întâi îl aseamănă cu un membru al familiei, iar apoi este gata de orice pentru el, este Pin, de la Şcoala de Răsărit, de care personal sunt foarte mândru, pentru că îmi aminteşte de vremurile când eram ca el nu doar ca vârstă, ci şi ca fel de a fi.

Pin, roşu până în vârful urechilor, stătea în picioare în mijlocul unei lumini argintii şi putea să vadă că imaginea lui de aproape se găsea pe monitoarele tuturor celor din preajmă.

Cel de-al treilea, pentru care prietenia este cel mai valoros lucru din lumea asta şi în numele căreia este gata de cele mai nebuneşti acţiuni, este Nuc, tot de la Şcoala de Răsărit.

Nuc se ridică drept şi mândru, înconjurat de o lumină arămie, iar privirile îl căutară pe Pin, căruia îi zâmbi fericit.

Totul depăşea orice aşteptări. Nu numai că amândoi se aflau în Camera Elitelor, dar mai erau şi printre primii trei. Cu siguranţă vor coborî pe Pământ încă din acest Crăciun.

Felicitări li se cuvin însă şi celorlalţi nouzecişişapte spiriduşi care au reuşit anul acesta să intre în Camera Elitelor, ca şi tuturor absolvenţilor din întreaga lume. Ştiţi cu toţii că, chiar dacă nu vă veţi întâlni cu oameni, rolul vostru poate fi foarte însemnat. Depinde numai de voi. Şi o ultimă rugăminte înainte de a termina. Puteţi povesti totul despre această zi colegilor, prietenilor, familiei, oricărui spiriduş mai mare decât voi. Dar niciodată să nu povestiţi unui spiriduş care nu a terminat încă şcoala, oricât de bun prieten v-ar fi. Acestea fiind spuse, rog pe fiecare să urmeze instrucţiunile de pe propriul monitor.

“TASTEA: CAMERĂ ELITELOR

Pin scrise repede. Ecranul se înegri câteva secunde, apoi îi ceru numele. Îl scrise şi pe acesta.

“LIPEŞTE-ŢI NASUL DE ECRAN PENTRU IDENTIFICARE”

Pin izbucni în râs. Se uită în jur şi pe toţi cei apropiaţi îi văzu scriind de zor. “Or fi având nume mai lungi!” îşi spuse Pin şi ridică din umeri.

Apoi îşi lipi nasul de ecran. Aproape instantaneu simţi cum scaunul începe să-i coboare, ca un lift, deodată cu monitorul de care avea nasul lipit. Se desprinse de el şi văzu noul afişaj:

ÎN DRUM SPRE CAMERA ELITELOR

Răsuflă uşurat. “Sunt pe drumul cel bun” gândi. Scaunul îşi încetă coborârea şi începu să alunece în faţă. Pin nu putea desluşi nimic în întunericul care îl înconjura, dar bănui că înainta pe un soi de culoar sau un tunel. În scurtă vreme, scaunul se opri din nou şi porni să urce. Treptat, Pin fu invadat de lumină şi se trezi într-un nou amfiteatru, mult mai mic şi în care nu mai apărea împărţirea în ordine alfabetică.

Amfiteatrul era plin de spiriduşi mai tineri sau mai bătrâni, dar nici unul de o vârstă cu el. Nu-şi făcu însă griji, pentru că observă că este înconjurat de multe locuri goale.

Imediat, în dreapta lui , apăru un nou pupitru. Era Ulm, cel mai bun spiriduş din generaţia lui. Pin îi zâmbi şi îi întinse mâna. Cu faţa luminată toată, Ulm i-o strânse:

Sunt Ulm şi vin din Apus. Dar asta ştii deja. Nici nu-ţi imaginezi cât de emoţionat sunt. N-am crezut vreodată că voi ajunge în Camera Elitelor şi încă drept cel mai bun spiriduş. La mine la şcoală, hai, mai treacă-meargă, dar din toată lumea?

La cum eşti gata să sari în ajutorul oricui, n-ai de ce să te miri că eşti cel mai bun. O meriţi!

Un huruit se auzi în stânga lui Pin şi acolo apăru Nuc.

El este Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al meu, se adresă Pin lui Ulm. Ar fi frumos să fim toţi trei prieteni …! şi îi privi întrebător pe amândoi.

Sigur că da! exclamă Nuc.

Ulm nu trebuia să mai spună nimic. Radia atâta fericire, încât nimeni nu se îndoia că ar fi primul care s-ar arunca în aşa o prietenie.

Încet, încet, locurile din jurul lor se umplură.

Apoi, în mijlocul amfiteatrului apăru cel mai bătrân spiriduş, în acelaşi balansoar. Îşi drese un pic vocea, semn pentru toţi că trebuie să înceteze cu discuţiile şi cu o încruntătură, începu:

Situaţia nu este deloc frumoasă, aşa cum majoritatea ştiţi deja. Iar voi, cei tineri – şi zicând acestea, îi învălui cu o privire caldă pe toţi cei din jurul lui Pin – aflaţi acum. Oamenii, pământenii, cei pentru care existăm noi pe lume, nu mai sunt cum erau odată. Nu mai cred în existenţa noastră, a spiriduşilor, ori a zânelor sau a piticilor. Iar toţi oamenii care au pierdut credinţa în existenţa unor fiinţe ca noi, au devenit mai răi, mai intoleranţi, au din ce în ce mai puţine clipe de bucurie. Şi acest lucru ar fi trebuit să-l împiedicăm noi. Dar iată că de ani buni de zile ne luptăm să oprim înrăirea oamenilor fără să reuşim nimic. Pentru că oamenii sunt muritori, nu trăiesc o veşnicie, ca noi. Şi de multe ori am îmbunat oameni care peste puţin timp s-au dus şi cu ei şi convingerile lor. Pentru anul acesta, ne-am gândit la câteva lucruri, poate reuşim să schimbăm ceva. În primul rând, încercările noastre de îmbunare se vor îndrepta cu precădere spre copii. Pentru că ei vor putea vreme mai îndelungată să transmită şi celor din jur adevărata bunătate. În al doilea rând, spiriduşii nu vor mai acţiona solitari. În acest an vom forma grupuri de trei spiriduşi, care vor avea aceeaşi sarcină de dus la îndeplinire, împreună. Şi în al treilea rând, toţi cei o sută de spiriduşi intraţi acum în Camera Elitelor vor coborî acest Crăciun pe Pământ. Grupurile de spiriduşi vor fi formate dintr-un spiriduş cu experienţă îndelungată, unul cu experienţă medie şi unul fără experienţă. Există o singură excepţie de la această regulă. Ulm, Pin şi Nuc vor forma ei trei o echipă. Este un experiment în care dăm frâu liber imaginaţiei lor.

Murmure puternice străbătură sala.

Acum pe ecrane puteţi vedea componenţa grupului din care fiecare face parte, iar în sertarul pupitrului găsiţi toate instrucţiunile de care aveţi nevoie. Vă mulţumim şi să ne revedem cu bine după Crăciun.

Pe ecranul lui Pin pâlpâiră de câteva ori cele trei nume, apoi dispărură şi în locul lor apăru mesajul:

“DACĂ VREI SĂ PLECI APASĂ PE BUTONUL ORANGE. NU UITA PLICUL DIN SERTAR”

Pin deschise sertarul şi scoase plicul. Părea extrem de subţire. “Ce instrucţiuni am primit oare într-un plic care pare gol?” se întrebă el. Înăuntru găsi o foaie pe care se găseau două rânduri:

“Mâine, la ora 8.00, împreună cu cei doi prieteni ai tăi, eşti aşteptat la Şcoala din Răsărit, în biroul directorului”

Îl amuză ideea că bătrânul spiriduş, care scrisese probabil aceste rânduri, era convins că Ulm îi era deja prieten. Se întoarse către acesta şi îl văzu cu ochii pironiţi în scrisoarea lui, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Tu unde o să stai la noapte? îl întrebă Pin. Bănuiesc că n-are rost să pleci în Apus, ca să te întorci mâine dimineaţă. Cred că faci câteva ore până acolo, chiar şi în zbor.

Aşa este. Am plecat azi dimineaţă la 4, ca să ajungem la 8 aici. Deşi puteam întârzia fără grijă, că oricum am intrat ultimul în amfiteatru. Nu ştiu însă ce voi face acum. Trebuie să vorbesc cu ai mei.

Ai putea să dormi la mine, spuse Pin. Ai mei s-ar bucura cu siguranţă. De mine, nici nu mai vorbesc. Şi poate îl lasă şi pe Nuc să doarmă la mine, zise el întorcându-se spre Nuc.

Ar fi grozav! strigară Nuc şi Ulm într-un glas.

VA URMA

Fia – Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „a face”, „a produce”, „a fabrica”.

Poveste de iarnă

În lumea spiriduşilor era agitaţie mare. Se apropia iarna şi aveau din ce în ce mai multe de făcut. Spiriduşii tineri, care abia terminaseră şcoala, erau cei mai agitaţi. Ei nu ştiau încă ce vor avea de făcut.

Unii urmau să fie trimişi la Moş Crăciun, să-l ajute să citească scrisorile de la oameni, alţii urmau să-i ajute pe pitici să contruiască jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alţii urmau să colinde lumea în lung şi în lat şi să hotărască cine merită şi cine nu merită să primească daruri de la Moş Crăciun.

În sinea lor, toţi micii spiriduşi sperau să fie trimişi să colinde lumea. Ce putea fi mai minunat, după atâta vreme petrecută în şcoală, decât să străbată lumea oamenilor dintr-un capăt în altul.

 

Spiriduşul Pin era unul dintre cei mai mici din cei ce tocmai terminaseră şcoala, dar şi unul dintre cei mai isteţi. Tocmai de aceea visa clipă de clipă, că va fi trimis în lumea oamenilor. Nu mai avea stare şi se învârtea atât de zgomotos prin casă, încât în cele din urmă, ca să-l mai liniştească, stră-bunicul îl chemă la el să-i povestească despre vremurile în care şi el de-abia terminase şcoala.

Lui Pin îi plăcea mult să-l asculte, dar acum mai degrabă s-ar fi întâlnit cu prietenii lui de la şcoală, să-şi imagineze ce vor face peste iarnă, decât să-l asculte pe bătrânul spiriduş.

Ţinea însă prea mult la stră-bunicul lui, astfel că, de îndată ce-i auzi chemarea, alergă la el.

 

Ca întotdeauna, îşi făcu un culcuş din perne pe jos şi se cuibări acolo, aşteptând cu nerăbdare ca bătrânul să-şi înceapă povestea. Dar acesta nu zicea nimic. Stătea în balansoarul de aceeaşi vârstă cu el şi părea că doarme. Pin ştia însă că nu doarme.

 

Aproape adormise el în culcuşul de perne, când stră-bunicul rupse tăcerea:

– Erau alte vremuri când am terminat eu şcoala. Pentru unii era mai uşor, pentru alţii era mai greu … Tu ce-ţi doreşti să faci acum, că ai terminat cu şcoala?

Să fiu trimis în lumea oamenilor, strigă imediat Pin. Ce poate fi mai frumos! Nu-ţi dai seama? Câte aventuri … ! 

Nu o să fie deloc uşor dacă te trimit acolo, jos, printre oameni, ştii?

De ce să nu fie uşor? Nu am altceva de făcut decât să mă plimb de colo-colo şi să-i găsesc pe toţi oamenii care au aură de bunătate. Nimic mai simplu! Şi între timp voi putea vedea toate minunăţiile din lumea lor despre care am auzit atâtea.

Of! Ce tânăr şi naiv eşti, oftă bătrânul. Chiar crezi că este uşor să-i găseşti pe oamenii cu aură? Pe vremea mea, da, era uşor. Îi întâlneai la tot pasul. Dar acum … o să vezi. Oamenii nu mai cred în sărbători, nu mai cred că există Moş Crăciun, pitici şi spiriduşi. Ca urmare, s-au înrăit. Şi numai oamenii cu adevărat buni, neduşmănoşi, cu gâduri frumoase şi privirea limpede, care se pot bucura cu inima uşoară de venirea unei sărbători, au această aură. O să ţi se pară tot timpul că vezi aura care trebuie, o să te repezi fericit către acel om şi ajuns aproape o să descoperi că este vorba doar de “un gând bun de Crăciun”, atâta tot. Va trebui să fi foarte atent să nu te păcăleşti.

Nu te cred! Nu poate fi adevărat! sări Pin de pe pernele lui. Dacă ar fi aşa cum spui, piticii n-ar avea atât de mult de lucru cu pregătitul cadourilor!

Nici nu mai au, mormăi stră-bunicul. Piticii s-ar descurca singuri cu darurile. Şi doar pentru că noi ţinem foarte mult la tradiţii şi nu ne dăm în lături de la nimic ca să le păstrăm, continuăm să trimitem spiriduşii tineri să-i ajute pe pitici.

 

Pin căzu pe gânduri. Să fie adevărat ce auzise de la stră-bunicul? Până acum, nimic din ce-i spusese de-a lungul anilor nu se dovedise a fi greşit. Dar poate că acum se înşela. Nu se putea ca toţi colegii lui , ca de altfel şi el, să viseze la minunăţia călătoriilor în lumea oamenilor şi acestea să se dovedească a fi taman pe dos! Pur şi simplu nu se putea! De data asta stră-bunicul greşeşte.” concluzionă Pin.

 

Stră-bunicul părea că a adormit din nou, aşa că Pin se ridică încetişor şi ieşi tiptil din încăpere.

Se mai învârti o vreme fără rost prin casă, după care hotărî să se ducă la Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al lui. Trebuia să-i povestească cele auzite de la stră-bunic, căci altfel simţea că nu-şi găseşte liniştea.

 

Afară era ger şi vântul bătea cu putere, dar Pin parcă nici nu simţea. Îi plăcea mult să meargă pe afară, indiferent de vreme, şi îi plăcea să meargă, nu să zboare. În zbor, în două minute ar fi ajuns la Nuc acasă, dar aşa, se putea plimba aproape o jumătate de oră.

Când bătu la geamul lui Nuc, avea nasul îngheţat şi roşu, la fel ca şi obrajii, dar radia de voie bună. Aproape că uitase vorbele stră-bunicului şi vorbi cu Nuc de cu totul alte lucruri. Se întrebau amândoi cum va fi a doua zi, la întrunirea atât de aşteptată. Ştiau că la această întrunire, dinaintea Crăciunului, se adunau spiriduşii din întreaga lume, mai puţin cei care încă mergeau la şcoală. La această mare întrunire, aveau să fie anunţaţi cei mai buni o sută de spiriduşi proaspăt absolvenţi. Nimeni nu ştia dinainte care vor fi aceştia, pentru că erau şcoli de spiriduşi în toată lumea şi chiar dacă cei doi erau cei mai buni la şcoala lor, puteau fi alţi o sută mai buni decât ei la alte şcoli. În plus, la intrarea în sala de întrunire, fiecare absolvent trecea printr-o încăpere în care cel mai bătrân spiriduş din lume le punea câte o întrebare. La această întrbare nu existau răspunsuri greşite. Toate răspunsurile erau bune. Doar că fiecare răspuns primea un punctaj mai mare sau mai mic, care putea fi decisiv pentru plasarea în primii o sută. Se spunea că nu contează numai ce spui, ci atitudinea pe care o ai în faţa întrebării şi privirea pe care o ai şi cel mai mic gest pe care îl faci.

Atât Pin, cât şi Nuc sperau să fie printre primii o sută. Asta însemna intrarea în Camera Elitelor, formată din spiriduşii care primeau întotdeauna misiuni printre oameni. De ce era aşa de important să aibă o astfel de menire? Pentru că acesta este rolul spiriduşilor de veacuri. Să vegheze asupra oamenilor. Şi chiar dacă sunt foarte puţini spiriduşii care coboară printre oameni, toţi ceilalţi, care îndeplinesc diverse sarcini în lumea lor, fără să vadă niciodată un om, nu fac altceva decât să ajute ca acei puţini spiriduşi ce ajung printre oameni să-i poată veghea mai bine şi să le poată fi de folos.

 

În ceea ce privea dorinţa lor cea mai arzătoare, cei doi prieteni se diferenţiau un pic. Pin îşi dorea cel mai tare să fie trimis între oameni acum, pentru acest Crăciun, chiar dacă nu ar fi fost printre primii o sută. Ştia că dacă nu va fi printre aceşti o sută, dar dacă va fi totuşi trimis pe pământ cu o însărcinare cât de mică, mai avea o şansă să ajungă în Camera Elitelor. Sigur că asta însemna o nouă şcoală, noi testări şi o nouă întrebare din partea celui mai bătrân spiriduş, dar va vedea lumea oamenilor curând. Nuc, în shimb, îşi dorea cel mai tare să fie între cei o sută cei mai buni, deşi ştia că era probabil să treacă multă vreme, poate chiar ani, până la prima misiune printre oameni. Dar prefera să ştie că va face ceva direct pentru ei, decât să le vadă lumea poate doar o dată, Crăciunul acesta, şi apoi să nu mai aibă dreptul să coboare printre ei.

Ajunseră la concluzia că a doua zi urmează să fie cea mai importantă zi din viaţa lor.

 

De-abia pe drumul de întoarcere spre casă, în întunericul care deja se lăsase, îşi dădu seama Pin că nu i-a spus nimic prietenului său despre discuţia cu stră-bunicul.

 

“O să-i spun mâine dimineaţă, în drum spre întrunire” îşi spuse Pin, luându-şi zborul, pentru că era deja târziu şi nu vroia să-şi necăjească părinţii.

 

*** 

O zi însorită, splendidă, bătea la fereastra lui Pin, care însă era teribil de somnoros. Adormise cu greu, abia spre dimineaţă, aşa că acum ar fi vrut să rămână în pat să mai doarmă. Dar de data asta, mama nu-l lăsă în pace, aşa cum făcea în alte dăţi când era somnoros, ci tot trăgea de el.

Deodată, Pin îşi dădu seama că e ziua întrunirii şi sări îngrozit din pat. Avea să fie un dezastru!

Sunt obosit! Sunt somnoros! N-o să mă pot concentra şi o să iau punctaj mic la întrebare! Of! Ce prost sunt! De ce n-am putut adormi mai repede aseară!

Mama îl privea amuzată din prag.

De ce zâmbeşti? Se răţoi Pin la ea.

Află răspunsul jos, la masă, când stră-bunicul povesti că exact aceleaşi cuvinte le spusese şi mama lui în ziua primei ei întruniri. Păi atunci, cum să nu se amuze?

 

Drumul spre sala de întrunire nu trecea pe lângă casa lui Nuc, aşa că la un moment dat, Pin îşi părăsi părinţii, bunicii şi stră-bunicul şi se duse să-şi ia prietenul. Nuc părea la fel de nedormit, cu cearcăne, cu ochii roşii. Părinţii lui Nuc plecaseră deja, aşa că Pin profită că erau doar ei doi şi îi povesti ce aflase de la stră-bunic cu o zi înainte. Şi pe măsură ce îi povestea, Pin îşi dădu seama că, dacă stră-bunicul avea dreptate, atunci intrarea în Camera Elitelor devenea şi mai importantă, pentru că atunci i-ar putea ajuta pe oameni să devină din nou buni. Nici nu termină bine de povestit că Nuc îi spuse:

– Acum înţelegi de ce este aşa de important să ajungem între cei mai buni o sută de spiriduşi din anul nostru?

Da, acum Pin înţelegea. Se uită plin de admiraţie la Nuc, care înţelesese acest lucru cu mult înaintea lui.

 

Ajunseră la sala de întruniri. Nuc urma să intre primul pentru marea întrebare, căci ordinea era alfabetică.

Pin era aşa de emoţionat, încât i se părea că nu mai vede bine, că nu mai recunoaşte spiriduşii din jur.

După ce Nuc dispăru în încăperea destinată marii întrebări, trecu o oră şi un sfert până îi veni şi lui rândul.

 

VA URMA

Salcia plângãtoare

argareta îşi scoase cãpşorul dintre frunze. Soarele o încãlzea deja de ceva vreme, aşa cã se simţea bine. Se hotãrâse sã se uite împrejur sã vadã unde a rãsãrit, ce surate are în vecinãtate. Dechise un ochi, dar îl închise imediat. Era cam puternicã lumina pentru ochii ei neobişnuiţi cu ea. Încercã din nou, de data aceasta abia mijindu-şi privirea. Încet, se obişnui cu lumina şi începu sã priveascã în jur. În partea dreaptã vãzu alte margarete.

„De ce-or fi atât de departe?” se întrebã ea.

„Brr!” fãcu margareta aruncându-şi privirile în partea stângã. „Ce-i cu urâtania asta? îşi zise privind salcia de lângã ea. „Trebuie sã-mi mut rãdãcinile cât mai departe de ea, atâta vreme cât le mai pot mişca, chiar dacã asta înseamnã sã mã depãrtez de apã”, cugetã ea.

Şi încetişor, cu mare atenţie, cãutând crãpãturile din pãmânt, margareta se târî spre suratele ei.

* * *

Câteva fire de iarbã tocmai îşi iţiserã vârfurile din pãmânt, dar se întrebau dacã nu cumva au fãcut-o prea devreme, cãci nu simţeau razele soarelui.

Şuşotirã o vreme între ele, apoi un firicel se înãlţã mai mult, îşi rãsuci vârful în toate direcţiile sã vadã ce se gãseşte în jur, apoi şi-l aplecã spre surorile lui.

„Fetelor, este îngrozitor! Am rãsãrit chiar sub o salcie plângãtoare teribil de urâtã. Este îngrozitoare la privit. Din cauza ramurilor ei nu am simţit noi soarele. Nu ştiu cum vom supravieţui aici. Poate mai apucãm sã ne mutãm rãdãcinile mai departe.”

Celelalte fire de iarbã reuşirã, dar pentru cel ce se înãlţase cel mai mult ca sã priveascã împrejurimile era prea târziu. Rãmase singur sub salcia plângãtoare. Avea sã înţeleagã mai târziu cã nu era deloc rãu acolo. Când soarele ardea prea tare, ramurile salciei îi ţineau umbrã. Când ploua cu forţã, aceleaşi ramuri îmblânzeau loviturile picãturilor de apã.

* * *

Puiul de alun se trezea şi el la viaţã. Începea prima primãvarã din viaţa lui şi era plin de curiozitate. Simţea cã mugurii stau sã plezneascã, dar încã nu se încumeta sã priveascã în jur. Era aşa de bine, cu razele de soare parcã filtrate, mângâindu-i fiecare creangã.

Pânã la urmã se hotãrî şi deschise ochii.

„Pfui!” exclamã el ferindu-şi crengile. „Cine o fi şi arãtarea asta lângã care am rãsãrit?”

Se contorsionã şi îşi aruncã privirile în spate . Nu departe se aflau fraţii lui, ceilalţi aluni, mai în vârstã şi mai puternici.

„Nu mã ajutaţi sã ajung mai aproape de voi?” se smiorcãi el.

Ceilalţi aluni se foirã niţel, apoi cel mai apropiat de noul apãrut îşi întinse rãdãcinile spre acesta printre crãpãturile pãmântului, îi încolãci lui rãdãcinile şi încet, încet îl trase mai aproape.

* * *

Sângele-voinicului se înãlţa din ce în ce mai mult pe zi ce trecea. Bobocii florilor stãteaua sã se desfacã.

„Poate mâine voi vedea şi eu ce se întâmplã în jurul meu prin ochii florilor” cugeta sângele-voinicului.

Şi într-adevãr, a doua zi dimineaţã, doi bobocei de toatã frumuseţea, chiar cei din vârf, pornirã a se deschide.

„Puah! Ce pocitanie! Ce salcie plângãtoare urâtã! strigã una din floricele şi întreaga plãntuţã se cutrmurã.

„Trebuie sã plec de aici înainte sã se deschidã toate florile!” gândi sângele-voinicului.

Cu grijã, sã nu-şi rupã vreo rãdãcinuţã, şi le scoase pe toate din pãmânt. Apoi se rostogoli departe de salcie, cãtre alte flori pe care le vãzuse mai încolo. Ajuns între ele, sângele-voinicului îşi ridicã tulpina şi, cu aceeaşi mare grijã, îşi bãgã rãdãcinuţele înapoi în pãmânt.

* * *

Câmpul de nuferi plutea pe apã în preajma stufãrişului. Se înţelegeau bine cu stuful şi deseori schimbau câte o vorbã. Stuful era tare curios din fire, iar nuferilor le plãcea mult sã povesteascã ce vedeau în cãlãtoriile lor de-a lungul râului.

Se apropia seara şi se pregãteau de culcare, închizându-se rând pe rând. Deodatã, o rumoare se stârni dinspre nuferii din margine.

Nufãraş, cel mai tânãr membru al lor, adormise înainte de a se prinde bine de nuferii mai mari. Liber fiind, se îndepãrta de ceilalţi nuferi din ce în ce mai mult.

Mai rãu era cã îl ducea curentul tocmai spre salcia plângãtoare cea urâtã. Dar nu aveau ce sã-i facã. Se va întoarce el singur a doua zi, când se va trezi.

Nufãraş încã mai visa când simţi primele raze de soare. Începu sã se trezeacã, dar încã nu se deschise. Îi plãcea enorm sã stea închis sub soare.

„Dar cum de nu mã înghiontesc ceilalţi nuferi sã mã scoale?”se întrebã Nufãraş.

În cele din urmã, se deschise.

„Aaaa!” strigã el îngrozit, privind la salcia lângã care se gãsea. Era uimit de cât de urâtã putea fi.

Se rãsuci cãutându-şi suratele. Se gãseau lângã stufãriş, unde fusese şi el cu o searã înainte. Porni sã pluteascã spre ceilalţi nuferi şi ajunse destul de repede, cãci primi şi ajutorul unor broscuţe.

* * *

Salcia plângãtoare domina o bucatã bunã de pe malul râului. Se simţea bine acolo. Cu rãdãcinile bine hrãnite cu apã şi cu soarele încãlzindu-i toate ramurile. Când soarele începea sã ardã prea tare, îşi pleca crengile spre apa rãcoroasã şi privea peştii ce sãgetau apa încoace şi în colo.

Un singur lucru o întrista.

De când se ştia, îngrozise pe toatã lumea. Orice floare, orice arbust, chiar şi firele de iarbã se feriserã de ea. Este adevãrat cã de la început avusese trunchiul strâmb şi noduros şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, dupã câţiva ani îi apãruse în trunchi o scorburã imensã.

De atunci toate plantele se speriaserã şi mai tare. Şi chiar de mai rãsãrea câte o floricicã în apropiere, aceasta fãcea tot posibilul sã se târascã mai departe.

* * *

Într-o bunã zi, zvon de glasuri se auzi în apropiere de râu. Bocãnituri de tot felul, hârşâituri şi tot soiul de alte zgomote tulburarã liniştea. Un sat începu sã se înfiripe nu departe de râu.

„Vor veni copii sã alerge printre noi!” se bucurarã margaretele.

„Vor cãuta umbra noastrã!” ziserã alunii.

„Ne vor admira de pe mal!” se mândrirã nuferii.

Toatã lumea se bucura, numai salcia, mâhnitã, se întreba:

„Oare la mine vor veni? Sau se vor speria ca şi plantele de urâţenia mea?”

Copiii nu întârziarã sã se arate. Într-o dimineaţã, doi bãieţei şi trei fetiţe se apropiarã în fugã de râu. Îşi bãlãcirã puţin picioarele, apoi începurã sã cerceteze împrejurimile în cãutarea unui loc de joacã.

Acolo! În crângul de aluni e cel mai bine! strigã cu glas subţire una din fetiţe.

Ba nu! Printre floricele e mai bine! spuse o alta.

Nici la aluni, nici printre flori, spuse unul din bãieţi. Sub salcia aceea plângãtoare! Avem şi loc sã ne jucãm, avem şi umbrã!

Zicând acestea, porni sã alerge spre salcie.

Veniţi s-o vedeţi! Este grozavã! strigã el cãtre ceilalţi copii. Are şi o scorburã.

Unde? Unde? Ţipãrã ceilalţi apropiindu-se în fugã.

E minunatã! Putem sã ne facem casa noastrã din scorburã. Aici ne vom juca, mai zise cineva.

Şi din acea zi, salcia deveni tare fericitã. Zilele de singurãtate dispãruserã şi în fiecare dimineaţã copii din sat se adunau sub crengile ei pletoase, se jucau, strigau, alergau, îşi gãseau adãpost în scorburã şi nu de puţine ori se cocoţau în ea şi de acolo îşi dãdeau drumul în râu pe ramurile ei plecate pânã deasupra apei.

Acum, toate plantele îşi doreau doreau sã fie în preajma salciei plângãtoare, sã fie şi ele bãgate în seamã de copii. Mai ales cele care avuseserã norocul sã rãsarã chiar lângã ea, dar nu ştiuserã sã se bucure de locul lor şi fãcuserã tot posibilul sã se îndepãrteze de salcia plângãtoare.

Ilustraţii: Cristina PETRU

Murul

Se spune că demult, pe când alunele cresteau cât merele, iar merele erau ceva mai mari decât pepenele rosu, trăiau pe pământ nişte fiinţe aparte, Murii, de cinci ori mai mari decât oamenii, de cinci ori mai puternici decât oamenii, care aveau de cinci ori mai multă nevoie de mâncare decât oamenii.Nimeni însă nu ştia mai multe despre ei pentru că murii erau foarte puţini şi trăiau întotedeauna singuri, izolaţi, în adâncul pădurilor.

Tot felul de poveşti şi legende, care mai de care mai întunecate şi înspăimântătoare, circulau printre oameni, dar nimeni nu putea afirma că un mur i-a făcut vreodată un rău sau măcar că a văzut un mur violent. Cu toate acestea, de mici copii, oamenii căpătau teamă de muri. De fiecare dată când făceau vreo năzbâtie, copiii erau ameninţaţi cu venirea murilor, iar visele le erau populate de muri fioroşi, care făceau ravagii în dreapta şi-n stânga.

În acele vremuri luase fiinţă, lângă o margine de pădure, un cătun de câteva zeci de case.

Oamenii erau tăietori de lemne şi se aciuiseră aici după ce satul şi pădurile lor arsesera în totalitate. Când şi-au dat seama că în pădurea lângă care se opriseră trăia un mur, era deja prea târziu.

Deşi teama că l-ar putea supăra pe mur era mare, gospodăriile lor erau deja ridicate şi nimeni nu-şi mai dorea să pornească iar la drum în căutarea unui loc bun pentru micul lor cătun.

Aveau grijă să nu se afunde prea mult în pădure şi deocamdată nici nu era nevoie, căci pădurea deasă le oferea lemn din belsug chiar de la marginea ei.

* * *

Vara avea nouă ani şi avea firea anotimpului al cărui nume îl purta. Era calmă şi senină, supărările o ajungeau rar şi îi treceau repede, asa cum vin şi trec ploile de vară. Curiozitatea însă nu-i dădea niciodată pace, la fel cum o adiere de vânt animă zilele toride.

Vara locuia chiar la marginea cătunului, lângă pădure, împreună cu părinţii ei şi cu Carpen, un băiat cu câtiva ani mai mare decât ea, ai cărui părinţi muriseră în incendiul care distrusese casele şi pădurile tuturor sătenilor. De când se stabiliseră în noua casă, Vara nu avea astâmpăr. Vroia să exploreze pădurea, să afle cât mai multe despre murul care trăia acolo. Ochii ei mari şi verzi, cum sunt frunzele pădurii, scotoceau cât e ziua de lungă printre suratele ei din copaci.

Dar atât părinţii, cât şi Carpen, care făcea pe fratele mai mare, îi interziseseră să se apropie de una singură de pădure.

Într-o zi, dis-de-dimineată, pe când tatăl ei se pregătea să plece, ca în fiecare zi, la tăiat de lemne, Vara îşi lua inima în dinţi şi spuse:

Vreau să merg şi eu cu voi la tăiat de lemne, să vă ajut la strâns vreascuri, să vă întind masa la prânz …

Tu trebuie să rămâi în gospodărie să o ajuti pe mama ta. Tăiatul lemnelor nu este pentru o fetiţă ca tine. Mai degrabă o rogi pe mama să te învete să faci prăjituri.

Ştiu deja, mormăi Vara şi se retrase într-un colt, îmbufnată.

Toată vara nu reuşi să-i convinga să o ia şi pe ea în pădure, oricât se strădui.

Odată cu venirea toamnei, preocupările i se schimbară puţin. Urma să înceapă şcoala şi pregătirile o absorbiră cu totul. Dar într-un colţ de suflet, dorul de pădurea ochilor ei rămase neştirbit.

Şi bucuria ei pentru începerea şcolii era sporită de gândul libertăţii pe care o va avea, pentru că şcoala se afla în celălalt capăt al cătunului şi nimeni n-o să se supere dacă va întârzia puţin în fiecare zi, la întoarcerea acasă şi nimeni nu va şti că ea va începe explorarea pădurii.

Dar prima zi de şcoală veni cu o mare dezamăgire. Dimineaţa, Carpen nu plecă o dată cu tatăl ei la tăiat lemne, ci mai întâi o duse pe ea la şcoală.

Iar la terminarea orelor, Vara rămase ţintuită în clasă pană la venirea lui ca să o ducă acasă. Oricât a plâns, oricât s-a rugat, învăţătoarea n-a lăsat-o să plece singură.

Se vede treaba că teama sătenilor de murul din pădure depăşea cu mult imaginaţia Varei, dacă nici prin sat nu avea voie să meargă singură.

Trecu o lună, trecură două, zilele se scurtară, căzu şi prima zăpadă.

Deşi murul nu-şi făcuse niciodată apariţia şi nu se întâmplase nimic rău de când se stabiliseră acolo, teama oamenilor nu trecu. Tăietorii de lemne povesteau în fiecare zi că aud troznete şi sunete ciudate din adâncul pădurii, că de multe ori văd umbre uriaşe departe, printre copaci şi că se simt tot timpul urmăriţi.

De ce tuturor le este aşa de frică de mur? îl întrebă Vara pe Carpen într-o zi, când iarna era pe trecute, în drum spre casă. Tu l-ai văzut vreodată? Ţi-e frică de el?

Nu l-am văzut niciodată, am auzit numai poveşti despre el. Dar ceea ce spun toţi despre zgomotele şi umbrele din pădure este adevărat. Iar senzaţia că eşti tot timpul urmărit este îngrozitoare.

Şi, oprindu-se lângă poarta casei lor, Vara se întoarse spre pădure şi strigă din toate puterile:

Nu-i asa, Murule, că tu ai grijă de oameni să nu păţească nimic?

Pădurea vui în depărtare, de parcă i-ar fi răspuns Varei.

Carpen se uită uimit când spre Vara, când spre pădure şi nu-i venea să creadă. Oare Vara chiar primise un răspuns de la pădure?

Întreaga seară, Carpen fu îngândurat, iar noaptea se perpeli când pe o parte, când pe alta, fără să închidă un ochi, cu gândul la spusele Varei şi la vuietul pădurii.

A doua zi, Vara fu surprinsă să-l vadă pe Carpen venind după ea la şcoală mult mai devreme decât obişnuia. Avea săculeţul cu merinde pe umăr, semn că nu mâncase de prânz. O luă în tăcere pe Vara de mână şi porniră spre casă. Mergea şi mai repede decât de obicei şi Vara începuse să-şi facă gânduri şi să-şi imagineze că ceva rău s-a întâmplat acasă. Dar dacă ar fi fost ceva, Carpen i-ar fi spus.

La mică distanţă de casă, Carpen părăsi drumul şi se îndreptă spre pădure. Varei nu-i veni a crede. Avea să intre în sfarşit în pădure.

Ajunseră la primii copaci. Carpen o strânse şi mai tare de mână.

Se opriră lângă o buturugă, alături de care cineva trăsese nişte butuci mai mici, încropind parcă o masă cu scăunele.

Tu ai aranjat toate astea? întrebă Vara smulgându-se din strânsoarea lui Carpen şi aşezându-se pe un butuc.

Nu le-am aranjat eu. Am găsit locul acum câteva zile. Iar pe butucul pe care te-ai aşezat am găsit scrijelit numele tău, Vara, de parcă cineva l-a pregătit special pentru tine. M-am gândit la început că e o surpriză a tatei. Dar azi dimineată l-am întrebat şi nu le-a făcut el. Vara, ce legătură este între tine şi pădurea asta? De când am găsit locul, parcă întreaga pădure foşneşte numele tău, când trozneşte o creangă sub pasul meu, parcă ar spune Vara, vântul pare că şuieră Vara. Nu înţeleg nimic şi mi-e groază că nu trebuia să te aduc aici, mi-e groază că din cauza mea ai putea păţi ceva.

Vara îl privea uimită. Carpen părea înspăimântat de-a binelea, sfaşiat de dorinţa de a înţelege ceva ce ei i se părea evident.

Uite, stai jos lângă mine, îi spuse Vara calmă. O să-ţi spun ce cred eu că se întâmplă.

Carpen îşi trase ascultător un butuc mai aproape de ea şi se aseză.

Mie mi se pare foarte simplu totul. Murul ştie că sunt singurul om care nu mă tem de el şi a vrut să mă cunoască. Dar cum să o facă, dacă eu nu vin niciodată în pădure, nici însoţită, dar’mi-te singură? Să vi se arate vouă, tuturor tăietorilor, nu putea, căci sunteţi prea înspăimântaţi de el. Asa că a ales singura cale posibilă, să-ţi lase ţie mesaje cu ajutorul pădurii, a vântului, mesaje pe care, iată, le-ai înţeles.

Bine, dar … se bâlbâi Carpen, de unde să ştie murul de tine, cum a aflat că nu ţi-e teamă de el?

Aaaa, păi asta este şi mai simplu. Gândeşte-te că, dacă este de cinci ori mai mare ca noi şi mănancă de cinci ori mai mult ca noi, înseamnă că şi aude de cinci ori mai bine ca noi. Aşa că nu trebuie să fie prea aproape de voi ca să vă asculte când vorbiţi despre mine. Şi să nu-mi spui că nu vorbiţi despre mine, că doar vă cunosc prea bine. Faceţi ce faceţi, şi tu şi tata, şi mă întoarceţi pe toate feţele şi îmi analizaţi în amănunt toate gesturile şi tot ce mă duce mintea să fac.

Poate că ai dreptate, spuse Carpen încet.

Şi nu era singurul care-i dădea dreptate. În spatele lui, dintre copaci, se ivise un cap imens, cu doi ochi mari şi verzi, o copie mărită a ochilor Varei.

Să nu te mişti, să nu te întorci, îi sopti Vara lui Carpen cu privirea fixă în spatele lui.

Degeaba. Carpen se întoarse cu viteză şi apucă şi el să zărească acel cap retrăgându-se în pădure.

Nuuuu! L-ai speriat! se plânse Vara.

Cum o să se sperie? Doar sunt de cinci ori mai mic şi mai slab decât el!?

Aşa este, dar e speriat de tine pentru că tu nu-l întelegi, pentru că îl priveşti cu teamă. Haide să-l chemăm împreună.

Zicând acestea, Vara începu să strige încetişor:

Murule! Muuuuuuurule! Vino înapoi! Haide! Amândoi vrem să te vedem! Vino!

Încet, încet, Carpen i se alătură.

Dar nimeni nu mai apăru din pădure şi nu se mai auzi nici un sunet în spatele frunzişului.

Mai stătură o vreme, Vara desfăcu merindea lui Carpen şi îl îndemnă să mănânce, în speranţa că Murul va căpăta curaj şi va apărea din nou. Dar degeaba.

Nu mai puteau întârzia mult, aşa că se ridicară deoadată, se luară de mână şi porniră spre casă.

– Să nu fii supărată, îi spuse Carpen când ajunseră la poarta casei. Mâine o să mergem din nou. O să vezi că o să vină. Oricum, ce s-a întâmplat astăzi este extraordinar. Iar tu, tu …, tu eşti minunată. Este fantastic cum ai putut întelege tot, fără să fi ajuns pană astăzi în pădure.

Şi se depărtă în fugă.

În casă, mama Varei o primi îngrijorată.

Pe unde aţi umblat atâta? Aţi întârziat mai mult decât de obicei.

Iartă-ne, mamă! Eu sunt de vină. L-am provocat pe Carpen la o bătaie cu zăpadă şi am alergat pe străzi, în loc să venim direct acasă. Dar este o zi aşa de frumoasă afară, chiar dacă este frig tare! Brrrr!

Aoleu! Eşti înghetată toată! se îngrijoră ea. Treci de pune haine uscate pe tine şi vino aici, lângă foc, să mănanci o ciorbă fierbinte.

Înfofolită pană la gât, cu strachina de ciorbă aburindă în faţă, Vara începu să viseze la chipul uriaş, cu ochi asemănători cu ai ei, ce se ivise pentru atât de scurt timp dintre copaci.

Fetiţa mea, îţi strălucesc ochii! Să nu cumva să răceşti! Cred că mâine n-o să mergi la şcoală! Şi altă dată, nu vă mai zbenguiţi pe străzi pe un ger ca ăsta!

Ochii Varei străluceau într-adevăr, şi din păcate nu doar de bucuria întâlnirii cu Murul, ci chiar de răceală.

A doua zi, Vara abia mai vorbea şi nu se putea da jos din pat, de slăbită ce era.

Carpen fu trimis la şcoală să spună că Vara este bolnavă.

Treci şi pe la buturugă şi spune-i Murului ce am păţit, îi şopti Vara înainte de plecare. Chiar dacă nu îl vezi, o să te audă. Nu vreau să creadă că m-am speriat de el.

Vara dormită toată ziua, febra ba îi scădea până la frisoane, ba îi creştea de puteai să fierbi apă pe fruntea ei.

Seara, îl auzi ca prin vis pe Carpen povestindu-i că a fost la buturugă, a povestit pădurii tot ce s-a întâmplat şi, chiar dacă Murul nu s-a arătat, după murmurul pădurii, sigur l-a auzit.

Dimineata, în pragul uşii, tatăl Varei găsi două vase imense de lemn. Într-unul era o combinaţie de plante, iar pe vas era scrijelit cu stângăcie “ceai”.

În celălalt se găsea un lichid vâscos, galben-auriu, şi pe vas era desenată o lingură.

Se adunară toti în bucătărie, în jurul celor două vase găsite şi începură să se întrebe de unde ‘or fi. Carpen însă ştia. Murul venise peste noapte până la casa lor să o ajute pe Vara. Aşa ca preluă iniţiativa:

– Probabil sunt de la vreun coleg de şcoală, mai timid, care aflând că este bolnavă, a vrut să-i vină în ajutor, dar n-a avut curajul să bată la usă. Plantele astea, este clar că sunt pentru ceai. Iar lichidul, după cum arată, o fi bun pentru scăderea durerilor de gat, că e moale, alunecă uşor.

Zicând acestea, băgă un deget în lichidul vâscos şi îl gustă.

Mmmm! E şi dulce, e bun. Şi probabil se dă câte o lingură.

În timp ce mama Varei pregătea ceaiul din plantele primite, Carpen puse puţin lichid într-o strachină şi i-l duse Varei. Febra îi scăzuse puţin, dar tot nu se putea ridica din pat, atât de slăbită era.

Uite ce ai primit de la Mur, îi spuse Carpen repede după ce închise uşa în urma lui. Le-a adus azi-noapte şi le-a lăsat în prag. Sigur o să-ţi facă bine. Şi îi dădu o lingură din lichidul auriu.

Îl las aici, să mai iei din când în când câte o lingură. O să încerc să rămân mai în urmă în drum spre locul nostru de tăiat lemne, ca să mă abat pe la buturugă şi să îi mulţumesc.

Până seara, cu dulceaţa aurie şi cu ceaiul din plantele primite, Vara îşi reveni ca prin minune şi la cină putu să stea alături de toţi, la bucătărie. Ba chiar răspunse tachinărilor lui Carpen, referitoare la colegul misterios care are atâta grijă de ea.

A doua zi, Vara era ca nouă. Iar afară, soarele încălzea totul şi adia deja un vânt de primăvară.

La şcoală, Vara abia aşteptă să se termine orele, să meargă măcar pentru câteva clipe în pădure, să-l vadă pe Mur. Pană atunci însă, trebuiau să treacă cinci ore.

Cu greu, orele trecură şi momentul mult aşteptat sosi. Mai trebuia doar să vină Carpen. Vara vru să iasă în curtea şcolii să-l astepte, dar învăţătoarea n-o lăsă. De-abia îşi revenise după boală şi primăvara de afară putea fi înşelătoare.

Când în sfarşit apăru Carpen, era roşu la faţă şi abia mai răsufla de atâta alergătură. Aruncă geanta cu cărţi a Varei pe umăr, o luă de mână şi porniră grăbiţi.

N-am reuşit să vin mai repede. Tatăl tău n-a vrut să mă lase să plec până n-am mâncat împreună. Aşă că avem foarte puţin timp.

O luară amândoi la fugă. În ochii femeilor din curţi păreau doi copilandri care aleargă fericiţi cine ştie către ce loc de joacă.

Ajunseră la buturugă cu obrajii îmbujoraţi de alergătură. Priviră cercetător în jur, dar nu văzură nimic.

Muruleeeeee! Heeeeeeeeeeei! Muruleeeeeeeee! Nu te mai ascunde! începu să strige Vara, alergând către copaci.

Se auzi un foşnet, de părcă cineva se strecura printre coroanele copacilor. Îl văzură de departe. Era aproape cât pădurea de înalt. Se opri înainte de a ajunge la ei şi se aplecă până ajunse cu faţa lângă ei.

Vara întinse mâna şi îl mângâie.

Mulţumesc, Murule, şopti ea şi zâmbi. Şi toată faţa Murului se lăţi şi ea într-un zâmbet.

Apoi luă o creangă uscată căzută pe jos şi scrise în zăpadă, cu mâna tremurată “BUN” şi arătă spre Carpen.

Aşa este, Murule, Carpen este un om bun. A avut grijă de mine şi a venit să-ţi mulţumească pentru ce mi-ai adus.

Murul zâmbi din nou.

Ce este dulceaţa aurie care mi-a făcut atât de bine? De unde o ai?

Murul desenă în zăpadă un soi de insectă.

Musca asta face dulceaţa aurie?

“DA” scrise el în zăpadă.

Şi unde se găsesc muştele astea?

“VARA” scrise Murul

Eu?

Nu, intră în vorbă Carpen, cred că vara îţi poate arăta insectele astea.

Murul dădu din cap în semn că da.

Acum trebuie să plecăm, Murule, să nu se îngrijoreze mama. Ai grijă de tine! Şi … ne vedem mâine, Murule.

Îl luă de mână pe Carpen şi porniră din nou în fugă.

Mama îi aştepta în curte.

Iar umblaţi brambura! Nu vă cuminţiţi deloc!

– Este cald, mamă, a venit primavara!

Da, sigur! Şi vouă vă place să vă jucaţi! Haide, la masă şi la lectii, Vara! Iar tu, înapoi în pădure că ai multă treabă!

Primăvara puse complet stăpânire pe cătunul de tăietori de lemne. Zi de zi, Vara şi Carpen se abăteau pe la buturugă şi schimbau câteva vorbe cu Murul.

Când zăpada se topi de tot, Murul mătură un petec de pământ şi începu să scrie din frunze ce vroia el să le spună.

Tu de ce nu vorbeşti? îl întrebă Vara într-o bună zi, întinsă pe spate în iarbă şi uitându-se în sus la Mur

“NU POT” scrise Murul din frunze.

Cum să nu poti? Ia deschide gura!

Murul deschise ditai gura. Vara se ridică şi se uită înăuntru. Apoi îl puse şi pe Carpen să deschidă gura şi compară ce văzu.

Gâtul pare la fel la amândoi, spuse ea. Sigur poţi să vorbeşti, dar n-ai avut cu cine să încerci pană acum. De mâine, începi să vorbeşti, da?

Murul nu apucă nici să închidă gura, că Vara şi dispăruse printre copaci. Carpen îi făcu un semn cu mâna şi o urmă în fugă.

A doua zi, Vara începu să-l înveţe primele sunete: Aaaaaaaaa! Eeeeeeeee! Iiiiiiiiiiiiii!

Nu se pricepea ea la aşa ceva, dar făcea ce credea că este necesar. După câteva zile, Murul putea să spună toate sunetele din lume. Vara şi Carpen erau fascinaţi de cât de repede prindea totul.

Încet, încet, începu să formeze cuvinte, iar când vara se împământenise peste tot locul, Murul putea vorbi la fel de bine ca orice om. Atâta doar că trebuia să vorbească în şoaptă când se afla chiar lângă Vara şi Carpen, ca să nu-i asurzească.

Da’ să scrii, cum ai învăţat? îl întrebă şi Carpen în altă zi.

Asta a fost uşor, zise Murul. Dacă aţi şti câte hârtii scrise lasă oamenii în pădure. Citesc scrisori, cu voce tare, la umbra copacilor şi acolo le lasă. Nimic mai simplu.

Vara şi Carpen îl priveau cu gura căscată.

Într-o zi, se despărţiseră de vreo două ceasuri de Mur, Vara îşi făcea lecţiile în grădină, iar Carpen se întorsese la tăiat lemne în pădure. Vara se gândea cât de mult iar plăcea Murului la şcoală, cât de multe ar învăţa, când auzi zarvă mare în cătun.

Curând apăru tatăl Varei, negru de supărare, grăbit să adune funii, scripeţi şi alte unelte. Unul dintre tăietori era prins sub un trunchi uriaş de copac şi slabe erau speranţele să-l poată scoate de acolo. Carpen rămăsese cu el să-l ţină de vorbă, să nu-şi piardă cunoştinţa, iar restul toţi se repeziseră să adune cât mai multe ustensile şi să încerce să-l scoată de acolo.

Nu mică le-a fost tuturor mirarea când dinspre pădure apăru Carpen, ducându-l în braţe pe tăietorul de lemne leşinat. Cu trupul aproape zdrobit, tăietorul fu dus acasă, iar până spre seară, doctorul nu-i părăsi încăperea. Ieşi extenuat, dar senin. Îl operase şi tăietorul avea toate şansele să scape cu viaţă, cu condiţia să nu apară nici o infecţie. Ceea ce însă era destul de greu de crezut că se va întâmpla.

Între timp, tot satul aflase incredibila poveste. Rămas singur cu tăietorul prins sub copacul uriaş, Carpen povestea că s-a trezit cu Murul pădurii apărând ca din senin (nimeni nu era nevoie să afle că el fusese cel care îl chemase pe Mur, cel puţin deocamdată). Fără nici cel mai mic efort, Murul îndepărtase copacul de pe trupul strivit al tăietorului, apoi îl cercetă cu atenţie şi îi spusese lui Carpen că îl poate duce pe braţe până în sat, că nu este nici un pericol. Îi mai spusese că va trece să îi aducă o cremă din plante foarte bună pentru vindecarea unor astfel de răni.

Când şi cum va trece erau întrebările care stăruiau în minţile tuturor. Dar ceea ce îi şocase cel mai tare pe oamenii cătunului, era simplul fapt că Murul li se arătase pentru prima dată pentru a-i ajuta şi nu pentru a le face vreun rău, aşa cum spuneau poveştile din moşi-strămoşi.

Peste noapte, la fel ca în iarnă, când fusese Vara bolnavă, pe treptele casei tăietorului rănit apărură căteva vase cu tot felul de creme cu mirosuri ciudate şi nu tocmai plăcute. Alături de ele, pe o foaie de hârtie, era descrisă amănunţit modalitatea de folosire.

Zile în şir tăierorul se zbătu între viată şi moarte. Delira mai tot timpul. De aceea nimeni nu a crezut spusele lui cum că Murul nu a venit singur, ci Carpen l-a chemat.

Totuşi, faptele rămâneau în picioare şi nimeni nu se îndoia că Murul îl salvase şi că tot el adusese cremele vindecătoare.

După aproape o lună, tăietorul de lemne se dădu pentru prima dată jos din pat şi făcu primii paşi. Doctorul se declară mulţumit de starea lui şi le spuse tuturor că nu mai există nici un motiv de îngrijorare. Nu va redeveni cel dinainte de pe o zi pe alta, dar este pe drumul cel bun, şi asta în cea mai mare parte datorită cremelor Murului, care îl feriseră de rău.

Deşi teama de Mur aproape dispăruse, acesta rămânea în continuare ascuns. Nu se întâlnea decât cu Vara şi Carpen, în acelaşi loc bine-ştiut, la buturugă.

Pentru prima dată de când veniseră în cătun, Vara primi învoire să meargă şi să se întoarcă singură de la şcoală. Vara era fericită, pentru că astfel putea sta mai mult cu Murul, în schimb Carpen nu mai putea veni. Fără drumul la şcoală dupa Vara, nu mai avea nici un motiv să plece de lângă ceilalţi tăietori.

Murul se întristă când văzu că nu mai poate veni şi Carpen la buturugă. La fel şi Vara, căreia îi lipseau convorbirile cu Carpen de pe drum, îi lipsea veselia de dis-de-dimineaţă a lui Carpen, care o însoţea parcă de-a lungul întregii zile, îi lipsea atingerea prietenească a mâinii lui Carpen şi mai ales îi lipsea înţelegerea acestuia.

Curând însă, Murul se însenină.

– Nu-i nimic, îi spuse el Varei. O să stau toată ziua prin preajma lui, cum fac de altfel şi acum, şi sigur o să găsesc şi momente în care va fi singur şi o să mai putem schimba câteva vorbe.

Zis şi făcut. De fiecare dată când Carpen se întâmpla să se îndepărteze de ceilalţi tăietori, chipul vesel al Murului se ivea din frunzişul copacilor şi pornea să turuie vrute şi nevrute. Deseori Carpen se întreba cum reuşeste Murul să fie în preajma lui fără să facă nici cel mai mic zgomot.

Dar cea mai frumoasă zi pentru toti trei deveni duminica. Aproape întreaga zi cei trei prieteni erau împreună. Nimeni nu se mai temea acum de pădure şi de Mur, asa că puteau să stea cât vroiau în pădure. Doar la ora mesei trebuiau musai să fie acasă. De-acum începuseră să colinde în lung şi-n lat prin pădure şi, dacă se întâmpla să-i prindă ora mesei foarte departe de casă, Murul îi suia pe umărul lui şi în câteva clipe îi ducea la marginea pădurii.

Se apropia toamna când, într-o duminică, Vara şi Carpen găsiră la buturugă un vas imens plin cu nişte fructe necunoscute. Semănau cu zmeura, numai că erau mai mari şi de un rosu închis, aproape negru. Vara desprinse câteva boabe dintr-un fruct şi gustă.

Mmmmm! Ce bune sunt! Încearcă şi tu, Carpen!

Vara alergă spre pădure strigând:

Murule! Unde eşti? Unde te-ai ascuns?

Un foşnet se auzi şi Murului îi apăru capul dintre frunze. Era tot mânjit cu roşu la gură şi se vedea de la o poştă că se înfruptase din fructele pe care le aveau şi ei în faţă.

– Vă plac? Nu-i aşa că sunt bune? întrebă Murul

– Sunt foarte bune, răspunse Carpen. Ce fructe sunt astea? Unde cresc?

Murul le făcu semn să se suie pe umărul lui.

N-au nici un nume fructele astea, că eu, cum nu vorbeam cu nimeni înainte, nu aveam nevoie să le dau nume. Dar sunt cele mai bune fructe din lume. În fiecare an, abia aştept sfarşitul verii, când cresc ele. O să mergem departe astăzi, aproape de casa mea, căci acolo cresc fructele.

– Uau! se bucură Vara. O să-ţi vedem casa, o să vedem în sfârşit unde locuieşti.

Porniră. Încet, încet, tufele, copacii începură să se mărească, frunzele erau de cinci ori mai mari decât cele obisnuie, crenguţele deveniseră adevărate crăci, totul era mai mare, de parcă pătrundeau pe tărâmul uriaşilor. Mur arăta de-acum pe lângă copaci aşa cum arăta un om obişnuit pe lângă copacii dintr-o pădure obişnuită.

Ajunseră la un luminiş căruia cei doi abia-i zăreau capătul în depărtare. La marginea lui se ridica o uriaşă clădire din lemn. Varei şi lui Carpen li se părea o adevărată cetate, dar Mur le spuse că este o casă obişnuită, nici prea mare, nici prea mică.

Chiar de lângă casă, acoperind aproape tot luminişul, creşteau tufe încâlcite, cu mulţi ţepi, dar şi cu minunatele fructe care îi plăceau atât de mult Murului.

O să le spunem “mure” pentru că îţi plac ţie atât de mult! se entuziasmă Vara.

Şi-şi petrecură întreaga zi mâncând mure.

* * *

În ultimele zile de vară soarele părea să spună “încălziţi-vă bine acum, căci vine toamna şi apoi iarna, când n-o să mai am putere ”. Era zile toride, totul era uscat, nici umbra pădurii nu reuşea să aducă prea multă răcoare. Aerul era fierbinte şi oamenii îşi aduseră aminte cu groază de incendiul în care pierduseră tot şi care izbucnise pe o vreme identică.

Aveau mai multă grijă decât oricând să nu lase foc nesupravegheat, să-l folosească cât mai puţin şi să aibă mereu apă la îndemână.

Dar nimeni nu s-a gândit că joaca unui copil cu o oglindă va duce la aprinderea unui smoc de iarbă uscată. Şi teama cea mai mare a tuturor deveni realitate.

Într-o dupa-amiază liniştită, când tot cătunul dormita toropit de căldură, un plânset speriat de copil dădu alarma.

Flacăra mică ce izbucnise lângă oglinda lui se răspândi cu repeziciune şi, deşi vântul abia dacă adia, purtă imediat flăcările spre pădure. Degeaba porniră să alerge toţi cu găleţi de apă spre locul accidentului. Întreaga vegetaţie era prea uscată şi focul se apropia de marginea pădurii.

Strigătele de disperare ajunseră până la urechile tăietorilor de lemne din inima pădurii. Înlemniră cu toţii când printre strigăte distinseră cuvântul “foc”. Iar ei erau aşa de departe de sat încât erau practic neputincioşi. Totuşi, porniră cu toţii într-un suflet spre cătun.

Numai Carpen alergă în direcţie opusă. Când ajunse suficient de departe ca să nu fie auzit de ceilalţi începu să strige:

– Muruleeeeeeeee! Muruleeeeeeeee!

Nu fu nevoit să strige mai mult, căci Murul era în preajmă.

– Murule, a luat foc pădurea, cătunul! Ne trebuie apă, multă apă!

Murul înţelese imediat. Dispăru printre crengi şi Carpen auzi de data aceasta bubuitul paşilor lui din ce în ce mai stins.

Porni şi el în fugă spre sat.

Nu alergă prea mult şi auzi din nou paşii Murului apropiindu-se. Îl văzu trecând pe lângă el, ducând în mâini două găleti imense din care săreau stropi uriaşi de apă.

Ceilalţi tăietori ajunseseră la liziera pădurii deja în flăcări, când prinseră a auzi nişte bubuituri puternice. Ochii tuturor se măriră de groază în aşteptarea noii nenorociri care părea să se abată asupra lor. Apăru în schimb Murul, cu faţa rotundă şi luminoasă, chiar dacă fruntea îi era uşor încreţită de îngrijorare.

Prima găleată de apă se abătu asupra flăcărilor şi stinse mai bine de jumătate. Părea că un râu se revărsase peste ele. A doua găleată stinse focul în întregime. Cele câteva focare ce mai ardeau mocnit fură curând stinse de săteni.

Faţa Murului se lăţi într-un zâmbet cald.

Mulţumim, Murule! strigă Vara, neagră din cap până în picioare de funingine.

Murul îşi puse o mână pe pământ şi fata se căţără în palma lui. Murul o aduse lângă faţă. Vara îl sărută repede pe obraz şi Murul se lumină parcă şi mai mult.

Astfel, întreg cătunul înţelese că Murul nu era numai de cinci ori mai mare sau de cinci ori mai puternic, dar era şi de cinci ori mai bun decat oamenii.

Şi de-atunci au trăit cu toţii în bună înţelegere şi s-a dus vestea în întreaga lume despre bunătatea Murului. Chiar deunăzi, am văzut şi eu un Mur. Stătea vesel în mijlocul unui sat şi copiii se jucau cu el.

Căutaţi-l şi voi, când treceţi prin satele pierdute sub o coamă de pădure şi îl veti găsi cu siguranţă.

 

Ilustraţii: Mariano ION