Mici plăceri

Îmi plac hainele cu buzunare mari, în care încap cărțile pe care le citesc …

… sau îmi plac cărțile mici, care încap în buzunarele hainelor mele.

Îmi plac paharele din zăpadă artificială pline cu cafea aburindă …

… ori îmi place cafeaua aburindă în pahare de zăpadă artificială.

Schiul dintre ani

Acum trei săptămâni mă gândeam: Ce poate fi mai frumos decât să-ţi petreci ultima zi a anului cu schiurile în picioare, pe pârtiile superbe din Austria (Hinterstoder), înconjurată de munţi spectaculoşi, cu ciucurii de la căciulă fluturând în vântul ce adie pe platoul însorit de la 2000 de metri şi admirând vălătucii de ceaţă ce acoperă valea, cu zâmbetul încrezător al cuceritorului, însoţită fiind de fratele şi nepotul cel mare!

Fratele şi nepoţel

După anul nou mă gândeam: Ce poate fi mai frumos pentru prima zi a noului an, decât să cobori spumos pe pârtii bine întreţinute, încercând să-ţi aduci aminte de sfaturile de schi pe care ţi le dădea taicu în copilărie, ascultând sfaturile fratelui pentru nepot şi încercând să le pui în practică, pe acelaşi soare cu dinţişori de iarnă!

Sigur, multe lucruri pot fi la fel de frumoase sau chiar mai frumoase, dar cu siguranţă, un sfârşit şi un început de an pe pârtie sunt deosebite şi nu le-am mai petrecut aşa din copilărie.

În prima zi de schi, pe 31 decembrie, coborârile mi-au fost circumspecte, chiar dacă m-am avântat cu curaj şi pe pârtiile negre şi chiar pe pârtia de Cupă Mondială. Grija maximă pe care o aveam se datora schiurilor de muzeu pe care le aveam. Nu numai că nu mai vezi aşa schiuri pe pârtiile austriece (nişte HEAD-uri dintr-o generaţie trecută, cu vârfuri ascuţite şi aceeaşi grosime de la coadă până la vârfurile ascuţite), dar canturile nu mai fuseseră ascuţite de ani buni, prin urmare mă simţeam cam câine surd la vânătoare, cu schiurile alunecând după bunul lor plac şi neoprindu-se unde vroiam, oricât de puternică mi-era apăsarea. Dar tot frumos a fost. Am coborât pante aproape verticale, pline de gheaţă, în derapaj continuu şi am rămas în picioare.

Vinul fiert de la cabană la mijlocul zilei a fost delicios, iar berea de la rulota din pădure, la ultima coborâre, incredibilă. Fratele şi bereaMai reci obrajii noştri decât berea, este adevărat, dar delicioasă, chiar dacă după ce am băut-o, mă întrebam dacă suntem normali să bem bere rece în mijlocul pădurii şi mai ales în frigul înserării.

Căldura a venit de-abia în maşină, în drum spre casă, dimpreună cu moţăiala aceea dulce, uşor amorţită de oboseală şi legănată de torsul monoton al văcuţei (maşina fratelui).

Pe 1 ianuarie, lucrurile au fost şi mai frumoase. Ghinionul pinguinei (sora mea), a fost norocul meu. Mai precis, răceala ei m-a dus la ideea folosirii schiurilor ei şi am avut şi eu parte de coborâri adevărate. Am putut să-mi probez balansul, am dansat şi eu pe pârtie cu mişcările atât de cunoscute: te laşi în jos, cu genunchii îndoiţi şi aplecat uşor în faţă, când vrei să virezi, te înalţi, punctezi cu băţul, ridici schiul de jos, apeşi pe cel de sus şi iată-te întors, gata să te apleci din nou. Toate astea în câteva secunde, un dans rapid, pe care dacă-l priveşti de jos îţi pare incredibil de frumos, de elegant.

Mi-am găsit pârtiile favorite (chiar ai de unde alege) şi-am încercat şi eu să nu mai par o glumă pe pârtie, ci una din schioarele cu oarecare experienţă, cu oarecare clasă. Acum, dacă mi-a şi reuşit, n-o s-o ştiţi niciodată. Sau poate vă mărturiseşte fratele, care-şi mai arunca din când în când privirile şi la cum schiam eu, nu doar nepotul.

La start

Să vă mai spun că, dacă cu o zi înainte m-am suit pe orice teleschi am încercat fără probleme, de data aceasta, oricât am încercat, nu mi-a mai reuşit? Oricât de ruşinos ar părea, în prima zi a anului telescaun a scris pe mine.

După vinul fier şi sandwich-ul cu vinete, de pe care cinci minute am ales şerveţelul rupt şi umezit, în mod ciudat, am prins mai multe puteri. Ultimele coborâri mi-au părut geniale. În Austria n-ai cum să schiezi mult după ora patru, pentru că la această oră se opreşte tansportul pe cablu. Pe la trei şi jumătate am început să mă gândesc că mi-ar fi plăcut să nu fie atât de târziu. Îmi făceam calcule că voi mai prinde două coborâri. O coborâre înseamnă o jumătate de munte. De la platoul de sus, unde te duce telescaunul, până la următorul platou, aflat cam pe la jumătatea muntelui, de unde pleacă telescaunul. De la poalele muntelui la jumătatea lui urcă doar gondola şi de obicei, până jos nu cobori decât la sfârşit. Prin urmare, când spun coborâre, mâ gândesc la traseul din vârf de munte, până la mijloc.

Spre marea mea surpriză, la patru fără un sfert făcusem o coborâre şi în teorie, aş mai fi avut timp să prind încă un telescaun. Voi vedea, mi-am zis, dacă mai merge telescaunul când ajung la el, mai urc, dacă nu, mă duc mai departe până jos!

Ajung sus la fără 9 minute. Oare? Sunt eu în stare să cobor juma’ de munte în mai puţin de 10 minute? Să vedem!

În vârfPornesc. De obicei, când îmi simt muşchii prea încordaţi, dureros de încordaţi, mă opresc să-i relaxez. De data aceasta, nu! Aveam un ţel măreţ în faţă şi nu mă puteam lăsa învinsă aşa de uşor. Parcurg partea mai urâtă a pârtiei, cu prea multe hopuri, care face deliciul puştanilor mult mai experimentaţi decât mine şi ajung la partea care îmi place mie. O zonă de pârtie lată, astfel încât poţi alege o mulţime de trasee de coborâre, de obicei pustie, suficient de abruptă pentru a avea oareşce viteză, dar nu atât de înclinată încât să nu ai altă preocupare decât aceea de a rămâne, cum-necum, în picioare.

Îmi arunc o privire spre ţinta finală, staţia de plecare a telescaunului, care de obicei se vede din acel punct. Şi ia-o de unde nu-i! Vălătuci groşi de ceaţă urcaseră din vale şi cuprinseseră întreg platoul de mijloc. Ups! De bine de rău, nimeresc eu staţia de telescaun, dar cum nimeresc drumul de coborâre către poale? Chiar dacă este a doua zi de schi în locurile acestea şi chiar dacă am mai fost şi acum câţiva ani aici, nu se poate spune că ştiu drumurile.

Viraj după viraj mă apropii de partea de jos a pantei. Când aceasta mai pierde din înclinare, îmi dau drumul drept în direcţia în care îmi închipui că este telescaunul. Siluete fantomatice răsar din ceaţă ba în stânga, ba în dreapta. Închipuirea nu mi-a jucat feste şi în faţă îmi răsare, din neant, omul de la telescaun, care începuse să adune gardul protector de plasă. Îl depăşesc şi ajung sub ceas: 15.59. La fix pentru ultima urcare.

Mă sui în telescaun împreună cu un nene austriac cu o fetiţă mititică, blondă. Toţi trei suntem cu gurile până la urechi, căci am păcălit ceaţa şi timpul şi am prins ultimul telescaun. Privim norul de sub noi. De obicei, poţi vedea tăietura pe deasupra căreia merge telescaunul, poţi vedea buturugile vopsite haios, cu feţe zâmbăreţe şi ochi codaţi, în vreo acţiune cu şcoala a cercetaşilor din regiune. Acum nu se vede nimic. Dar pe măsură ce urcăm, ceaţa dispare, chiar ruptă în fâşii, cerul se înseninează şi ajungem sus scăldaţi în soare.

Deasupra vălătucilorDin fericire, pârtia mai uşoară, dar care are un traseu ce traversează platoul de mijloc în aşa fel încât de scoate deasupra pârtiilor care coboară până jos, fiind mai lăturalnică, nu era încă cuprinsă de ceaţă, aşa că am coborât până la mijloc fără probleme. Şi aşa am descoperit că ceaţa din vale nu se extinsese pe munte, ci pur şi simplu se ridicase, cuprinsese mijlocul muntelui, dar de îndată ce am depăşit brâul de ceaţă, drumul până jos a fost floare la ureche. Am coborât odată cu noaptea, am trecut din pârtia uşoară către cea neagră pentru ultima parte, pentru că văcuţa ne aştepta chiar la capătul ei. Şi lăngă văcuţa albă, cei doi băieţi ai mei mă aşteptau deja nerăbdători.

Splendid început de an.

Şi-a venit şi a treia zi de schi. Ce frumos a fost până atunci, dar ce frumos avea să fie acum! Cu toată familia, schiori şi neschiori, cu sora mea, cu care nu mai schiasem de ceva vreme. Eheeee! Ce bucurie!

Iată-ne pe platoul de mijloc cu toţii.

Platoul de la jumătatea munteluiNeschiorii cu o sanie după ei, schiorii cu schiurile în picioare, gata de drum. Nepoţel o ia, ca de obicei, spre înălţimi. Pinguina spune că ea preferă un drum lejer până jos, mai uşor, pentru încălzire. Aşa că am urmat-o cu toţii. Eu, cumnatul (fireşte) şi chiar şi fratele.

Coborâm noi ce coborâm şi facem un popas. Cred că pentru mine l-au făcut, eu venind mai încet. Cum revenisem la schiurile mele antice şi nepreparate, nu-mi dădea mâna să mă avânt prea tare. Mă trezesc cu pinguina lângă mine, care-mi spune că schiez la fel ca tata! Cum să schiez ca tata? Tata schia frumooos! Eu sunt departe de aşa ceva!

Legănată cumva de remarcă, pornesc mai departe. Phiiii! Cică schiez ca tata! Îi văd iar pe ai mei opriţi pe margine. Trec pe lângă ei. N-are rost să mă tot opresc. Fac un viraj. Piciorul drept este în josul pârtiei, stângul deasupra. Stângul nimereşte pe o porţiune cu gheaţă ascunsă sub puţină zăpadă şi derapează, încălecând cu vârful schiul drept. Dau să-l ridic, ca să remediez situaţia. Dar poziţia mi-e proastă, schiul îmi pare de plumb, piciorul stâng, cu febra musculară adunată în ultimele două zile nu găseşte puterea să se ridice suficient de mult. Mă apropii de marginea pârtiei, fără să reuşesc să descalec schiurile, prin urmare nu pot vira. Singura soluţie? Căderea!

Şi cad. Schiurile nu-mi sar din picioare. Nu pot avea astfel de pretenţii de la piesele mele de muzeu. Piciorul drept se găseşte într-o poziţie nefericită. Schiul şi clăparul rămân nemişcate acolo unde-au căzut, în schimb piciorul meu se revoltă împotriva poziţiei şi dă să se răsucească. Glezna porneşte spre stânga, dar n-are loc, clăparul o strânge destul de bine. Îşi face însă loc şi se răsuceşte cu o durere ascuţită. Abia după ce reuşesc să mă opresc din alunecare, piciorul drept revine la poziţia normală! Uf! S-a răsucit zdravăn şi durerea e tot acolo! Dar o să treacă. La urma urmei, e o scrânteală şi nimic mai mult.

Cumnatul meu opreşte lângă mine.

Eşti în regulă? mă întreabă.

Nu! îi răspund.

Care-i problema?

Piciorul drept, îi zic.

Şi totuşi, lui i se pare că piciorul stâng are o poziţie mai ciudată şi mă ajută să scot mai întâi schiul stâng. Apoi dreptul. Încerc să ridic piciorul de pe schi. Reuşesc, dar greutate clăparului mi se pare uriaşă. Dau să mă ridic în picioare, sprijinită în beţe. Şi chiar reuşesc. Dar fără să mă pot sprijini pe piciorul drept. Mişc glezna în interiorul clăparului, în speranţa că durerea se va disipa. Nu prea.

Apare şi fratele lângă noi.

Pinguina unde e?, întreb.

În faţă!

Ar trebui unul dintre voi să coboare să-i spună. Sigur se îngrijorează dacă vede că nu mai apare nimeni!

Se duce fratele. Noi mai stăm niţel. Dacă piciorul nu-şi revine şi nu pot coborî singură, îi dăm un beep ca să ştie că trebuie să urce din nou şi să coboare să mă ajute. Să cobor în spatele lui sau aşa ceva.

Pe măsură ce trece timpul, realizez că nu voi putea coborî pe propriile schiuri. Degeaba reuşesc să păşesc. O fac doar cu preţul unei dureri care îmi taie respiraţia şi sigur n-aş putea face nici o manevră pe shiuri, fără să mă prăbuşesc din nou. Probabil e mai mult decât o scrânteală. E entorsă. Am făcut-o şi pe-asta!

Dau să scot telefonul să dau un semn când apare nepoţelul (nu mai e el tocmai nepoţel, că e deja major, dar … prea îl ştiu de când era mititel!). Coborâse de sus şi încerca să ne prindă din urmă. L-am trimis pe el cu vestea.

După vreo 10 minute apar cu toţii. Pinguina, fratele, nepoţelul şi omul cu skidoo-ul! Funny!

M-a întrebat omul cum s-a întâmplat, ce mă supără, a scos o cizmă gonflabilă portocalie pe care mi-a pus-o peste clăpar, a umflat-o ca să-mi ţină piciorul nemişcat şi hopa sus, în spatele lui pe skidoo (un snowmobile, adică). Şi cu escortă de patru schiori – deh! cine mai  era ca mine? – am ajuns jos.

Am reuşit să-mi scot clăparul, să mă încalţ cu bocancii şi chiar să merg în pofida umflăturii destul de serioase, dar fără să mă sprijin prea tare pe piciorul drept, căci durerea era tot acolo.

Şi astfel s-au încheiat cele trei zile de schi din sezonul acesta. Ei … nu chiar aşa s-au încheiat! Urmarea spune că a doua zi am târât piciorul drept înapoi către ţară, a treia zi l-am purtat după mine până la urgenţe, la Spitalul Floreasca şi, ca în orice povete, un tânăr doctor extraordinar, după ce mi-a dat teribila veste: fractură verticală de maleolă internă dreaptă cu uşoară deplasare, m-a încurajat, m-a operat, mi-a pus două şuruburi (adevărate, cu filet şi floare la capăt), m-a cusut la loc, m-a imobilizat într-o atelă ghipsată şi încă mai are grijă de mine până când voi putea din nou să păşesc, într-un cuvânt m-a salvat!

Marlin

Marlin este o doamnă de oraş. Delicată, un pic cochetă, tot timpul aranjată. Arată bine chiar şi pe ploaie!

Îi place să poarte violet. Zău dacă-mi amintesc s-o fi văzut vreodată în altă culoare. Se preumblă la Şosea din timp în timp, se plimbă prin Cişmigiu şi Herăstrău, dar în fiece zi o poţi vedea pe Calea Victoriei! Uneori mai poposeşte la Green Hours, răsfoieşte câte o carte sau cel puţin se preface, îşi umezeşte buzele sau altceva cu un strop de bere. Ştiu berea nu se potriveşte unei adevărate doamne de oraş, dar cu toate acestea, îi şade aşa de bine … De fapt, nici nu-ţi poţi da seama dacă ea este cea care soarbe încetişor din halba de bere, sau fetişcana de alături.

Marlin nu tace niciodată. Veşnic susură, suspină, are câte ceva de spus.

Pe străzile lăturalnice, câinii o atacă cu înverşunare. Ea stă în mijlocul drumului şi pare a striga la ei:

“Huş de-aici!”

Câteodată, se supără aşa de tare pe maşinile care nu o lasă să treacă strada, încât se încruntă, porneşte vijelios înainte şi glasul i se transformă în clinchet de clopoţei. Deşi nu pare, e tot timpul cu atenţia trează. Ba la maşinile care ies din parcare fără să se uite dacă mai este cineva pe drum, ba la maşinile (tot maşinile) care-şi dechid uşile fără să remarce că ar putea trânti cât colo, în mijlocul şoselei, pe Marlin. Să mai zic şi de pietoni, care par a nu şti pe care parte a drumului se merge, care tot timpul se vâră în faţa Marlinei şi îi pun piedici.

În schimb, Marlin e mai tot timpul zămbitoare. Vântul care îi bate în faţă sau din contră, o mână de la spate, o răcoreşte, oricât de toridă ar fi ziua. Şi nu doar o răcoreşte, ci o umple de fericire. Pare a-şi despleti pletele în vânt şi gura zămbitoare aproape râde. Îşi desface larg braţele şi mulţi au impresia că îşi va lua zborul. Radiază!

Marlin e bicicleta mea!

Şi mi-e tare dragă!

Poveste de iarnă – partea a III-a

Partea I

Partea a II-a

–         Atunci ne vedem afară, spuse Pin apăsând pe butonul orange.

În scurtă verme, scaunul îl lăsă într-o încăpere pe a cărei uşă ajunse exact în faţa cădirii. Îi văzu pe părinţii lui Nuc, dar ai lui nu erau nicăieri. Nedumerit, se îndreptă spre aceştia.

–         Ai tăi au luat-o înainte să pregătească puţin sosirea ta şi a lui Nuc. Suntem invitaţi la voi.

–         Atunci o să-l lăsaţi pe Nuc să doarmă la mine peste noapte, nu-i aşa?

–         Sigur că da!

Atunci apăru şi Nuc lângă ei. Pin ridică palma stângă în sus, în semn de succes şi Nuc pricepu că nu va trebui să ducă muncă de lămurire pentru noaptea aceasta.

Ceva mai încolo, Ulm explica ceva, dând din mâini, părinţilor lui, probabil, deşi păreau cam bătrâni. Apoi se apropie de Pin.

–         Părinţii nu m-au aşteptat, căci au primit sarcini noi. În schimb iată-i pe bunici. Le-am explicat situaţia şi ei sunt de acord să mă lase aici, dacă şi ai tăi sunt de acord. O să vină unul dintre ei mâine după-masă, să mă ia, dacă va fi nevoie.

–         Atunci, totul este aranjat. Rămâi la mine peste noapte.

Şi salutându-i pe bunicii lui Ulm, îl luă pe acesta de braţ şi porni spre casă, urmat de Nuc şi de părinţii lui.

Sporovăi tot drumul, povestind despre şcoala lor, despre director, cerând tot timpul confirmări şi întăriri din partea lui Nuc. Simţea că nu-şi mai încape în piele de bucurie. Toate dorinţele i se împliniseră şi pe deasupra, avea şi un nou prieten. Numai gândul că străbunicul avusese dreptate şi că acum, coborârea printre oameni nu mai era ce a fost odată, îi umbrea un pic bucuria.

* * *

Nu le luă mult să ajungă acasă şi cu toate acestea, Pin fu surprins de schimbările apărute. Întreaga casă părea să strălucească, grădina din faţă era împodobită cu o mulţime de fluturi coloraţi, licurici puzderie erau împrăştiaţi în copaci şi pe streaşina casei.

De cum trecură pragul, cei trei prieteni fură întâmpinaţi cu urale. Părinţii lui Pin adunaseră câţiva prieteni buni ai familiei să-l întâmpine şi atmosfera era încântătoare.

Sărbătoriră întreaga seară.

Pin însă îşi dorea tare mult să rămână câteva clipe doar cu bunicul, să-i povestească doar lui cum fusese în sala marii întrebări.

La un moment dat, observă că bunicul nu mai era printre cei care sărbătoreau şi Pin se repezi către camera acestuia. Dar nu era nimeni acolo. Se duse grabnic în bibliotecă, fiind convins că îl va găsi acolo. Dar biblioteca era goală.

Cătrănit, Pin se îndreptă către camera lui. Nu mică-i fu mirarea când în mijlocul camerei lui îl găsi pe bunic. Stătea sprijinit de marginea patului, cu ochii închişi, ca de obicei. Pin se aşeză pe pat, cu mâinile sub cap şi privirile-n tavan. Liniştea îi făcea bine.

–         Ei? întrebă bunicul în cele din urmă.

–         Cel mai bătrân spiriduş e bunicul tău?

–         Nuuuu! Bunicul meu e mult mai tânăr. Este bunicul bunicului meu!

–         Aha! De-aia semăna aşa de mult cu tine! Atunci ştii cum a fost! Aceeaşi linişte, aceeaşi înţelegere. Eu n-am spus o vorbă. Dar el a ştiut tot ce gândesc. Şi ce simt. Şi ce cred. Şi mai ales, ce-mi doresc.

Tăcerea îi învălui din nou. Nu mai aveau nevoie de cuvinte.

Curând, Pin se auzi strigat de Nuc. Probabil îi simţea lipsa. Îi zâmbi bunicului înainte de a ieşi din încăpere şi, deşi bunicul avea ochii închişi, Pin ştia că îi simte zâmbetul.

* * *

Soarele abia răsărise când Pin deschise ochii. Nerăbdarea îi răpise somnul. Se uită pe salteaua de alături, unde dormeau Ulm şi Nuc. Nuc respira liniştit, semn că dormea adânc. Ulm în schimb, cu ochii larg deschişi, zâmbitor, părea a fi plecat într-o călătorie imaginară doar de el ştiută.

Pin se ridică fără zgomot. Cu toate acestea, Ulm îl simţi şi se ridică la rândul lui. Ieşiră amândoi din încăpere şi coborâră la bucătărie. Casa întreagă era învăluită în linişte.

Cu câte o ceaşcă de cacao cu lapte în faţă, cei doi porniră a-şi imagina cum va fi printre oameni. Se întrebau cum de au ajuns oamenii să nu mai fie buni, se întrebau dacă le va fi chiar aşa de greu să îi găsească pe cei buni. Şi hotărâră că cel mai frumos ar fi să reuşească să-i îmbuneze pe oameni, să îi facă să creadă din nou în spiriduşi, zâne şi Moş Crăciun.

Curând apăru şi Nuc. Senin şi zâmbitor, părea cel mai sigur de reuşita lor.

Când toţi ai casei se treziră, cei trei prieteni erau deja gata de plecare.

Bunicul îşi luă rămas bun de la ei de parcă urma să nu-i mai vadă multă vreme. Pin înţelese că de la director vor pleca direct printre oameni, fără să mai treacă pe acasă.

Ajunşi la şcoală, pe Nuc şi pe Pin îi apucă nostalgia. Trecuse vremea în care veneau acolo să înveţe şi să se joace. Acum erau spiriduşi în toată firea şi aveau o mare misiune de îndeplinit.

Directorul îi aştepta în birou. Nu era singur. Cel mai bătrân dintre spiriduşi era cu el.

–         N-o să stăm mult de vorbă, dragilor, spuse directorul. Vom stabili doar câteva amănunte despre călătoria voastră printre oameni. Mă ascultaţi cu atenţie?

–         Da! răspunseră cei trei în cor.

–         Veţi căuta numai copii. Care cred sau nu în Moş Crăciun. Cu cei care cred, lucrurile sunt simple. Trebuie doar să ne transmiteţi unde se găseşte şi ce îşi doreşte copilul de la Moş Crăciun.

–         Da’ cum vom transmite? întrebă Pin curios.

Bătrânul spiriduş îi aruncă o privire şi brusc, Pin înţelese.

–         Explică-le şi prietenilor tăi! îi spuse cel mai bătrân dintre spiriduşi.

Nuc şi Ulm îi priveau nedumeriţi. Ce să le explice? Ce înţelesese Pin şi ei nu?

–         Cel mai bătrân spiriduş este bunicul bunicului meu. Între noi există o legătură de familie specială, astfel că ştim oricând ce gândeşte celălalt. Atunci când vom găsi un copil bun, este de-ajuns să mă gândesc la bunicul bunicului meu, ca el să ştie care-i copilul şi ce dar trebuie pregătit.

–         Ahaaaaa! se minună Ulm.

–         Buuun! reluă directorul. Să revenim la partea cea mai grea a misiunii voastre. La copiii care nu mai cred în Moş Crăciun. Aici o să lăsăm frâu liber imaginaţiei voastre. Vă lăsăm să faceţi cum credeţi voi că este mai bine. Însă orice problemă veţi întâmpina, oricând îi puteţi cere sfatul celui mai bătrân spiriduş. Aveţi neclarităţi?

–         Cum ajungem printre oameni? întrebă Ulm. Putem zbura noi?

–         Puteţi zbura, însă vouă, cu aripile mici, o să vă ia mult timp. Ca să ajungeţi mai   repede, avem puii de dragon.

–         Pui? se miră Pin.

–         Da! Puii de dragon au o caracteristică specială. La fel ca şi voi, pot deveni invizibili oricând dorec. După ce cresc, nu-i mai putem folosi, pentru că îşi pierd capacitatea aceasta. Aşa că ei vă vor duce printre oameni fără să fiţi văzuţi.

–         Şi de unde luăm puii de dragon? întrebă şi Nuc.

–         Vă aşteaptă trei în curtea şcolii

Fără să mai stea pe gânduri, cei trei prieteni ieşiră din biroul directorului şi se îndreptară spre curtea şcolii.

Trei pui de dragon, imenşi faţă de cât erau spiriduşii, îi aşteptau fornăind. Marea aventură începea.

Urcară în spatele dragonilor şi, cu o ultimă privire spre director şi cel mai bătrân spiriduş, Pin, Nuc şi Ulm se făcură invizibili.

Pin nici nu apucă să se aşeze mai bine în spatele puiului de dragon, că o pală de vânt fu cât pe-aci să-l răstoarne. Dădu să se agaţe de coama lui când acesta păru să stea brusc pe loc. Totuşi, puiul de dragon nu se oprise, ci doar încetinise foarte mult. Se aflau deja deasupra unui orăşel şi puiul de dragon căuta un loc unde să coboare. Zări parcarea unui magazin şi cum la acea oră erau puţine maşini, aveau loc toţi trei să coboare. Scoase un şuierat asemănător cu cel al vântului şi Pin îi simţi în spatele lor şi pe ceilalţi doi pui de dragon.

Coborâră cu toţii.

Ulm vru să le mulţumească puilor de dragon, dar aceştia se făcură nevăzuţi de îndată ce coborâră din spatele lor.

–         Ei? De unde începem? rosti Nuc întrebarea ce se afla pe buzele tuturor.

–         Eu zic să începem prin a ne uita pe ferestrele caselor să vedem unde sunt copii, propuse Pin.

Zis şi făcut. Porniră cu toţii şi se opriră la primul bloc. Zburară prin dreptul tuturor ferestrelor şi văzură o mulţime de copii. Unul singur însă, mic de doar câteva luni, avea aura bunătăţii.

Nuc scoase din buzunar un carneţel cameleon, care lua forma locului în care-l puneau şi care dacă-l ţineai închis, părea că nu are nici o filă. Acestea apăreau de-abia la deschidere. Chiar şi atunci, se vedeau doar paginile scrise. Filele albe, rămâneau nevăzute. Nuc notă ceva în carneţel.

Cu nasul lipit de fereastra rece, Pin se uita la fetiţa cu aură în jurul ei. Era mică, mititică, probabil abia gângurea.

Se întoarse către prietenii lui. În locul în care fusese nasul lui călduţ, se formase instantaneu o steluţă de gheaţă. Ulm le-o arătă zâmbitor.

–         Aaaa! Ce frumos! exclamă Pin. Hai să mai facem. Şi nici una, nici două, porni să-şi lipească nasul din loc în loc de ferestre. Ceilalţi doi îl urmară râzând.

Osteniţi, după ce umpluseră blocul cu steluţe de gheaţă, poposiră tustrei pe balustrada unui balcon. Acolo, cu picioarele atârnând în afară, redeveniră serioşi.

–         Ce ne facem? Sunt atât de mulţi copii lipsiţi de aură!

–         Şi chiar şi cei mititei! … sunt aşa de înrăiţi … încât abia se mai zăreşte o umbră de aură deasupra lor! spuse Nuc posac.

–         Acuma dorm cu toţii, interveni Ulm. N-aven cum să ne dăm seama de ce au devenit răi şi ce trebuie făcut. Hai să aşteptăm venirea dimineţii.

–         Aşa e, îl susţinu Pin. Propun să ne adăpostim într-o cameră de copil bun.

Zicând acestea, sări în balcon şi dispăru prin zidul blocului. Dormiră toţi trei într-o pernă imensă a unui fotoliu. Culcuşul fu atât de bun, încât se treziră mult după răsăritul soarelui, când femeia în casă veni să scuture aşternuturile.

Pin se uita cu tristeţe la femeia care bodogănea bosumflată, trebăluind prin încăpere. Nu mai avea deloc aură. Probabil o pierduse de multă vreme.

–         Noi haidem la copii, îl trase Ulm de mânecă. Acolo avem noi de lucru.

În curtea blocului, copiii erau deja la joacă. Porniseră cu toţii un joc cu o minge. Aruncau mingea de la unul la altul şi isprăveau prin a arunca mingea către un spaţiu apărat de unul dintre ei. Păreau a fi două echipe, fiecare apărând câte un astfel de spaţiu. Aflară că se cheamă poartă. Alergau cu toţii de la o poartă la alta, bătând mingea de pământ, aruncând-o de la unul la altul, uneori îmbrâncindu-se, alteori trecând unii de alţii cu eschivări şi alte şiretlicuri. Părea frumos! Dintre toţi copiii care jucau, doar doi aveau o aură puternică, neştirbită. Erau în aceeaşi echipă şi de fiecare dată când le ieşea câte ceva bine la joc, bucuria lor era atât de sinceră şi frumoasă, încât aura devenea parcă mai strălucitoare.

Cei trei spiriduşi îi priveau încântaţi.

Mai erau însă şi mulţi alţi copii, a căror aură era pe sfârşite. Pâlpâiau când şi când, probabil după gândurile pe care le aveau.

–         Pe cei cu aura slăbită trebuie să-i ajutăm în primul rând, şopti Ulm.

Între timp, jocul se încinsese destul de tare. Echipa care pierdea, supărată tare, începuse violenţele. Îmbrâncelile nu mai erau simple îmbrânceli, ci deveniseră adevărate lovituri.

La un moment dat, unul din copii, un dop de om cu cârlionţi negri răspândiţi în claie pe cap, cu ochi mari, căprii, se prăvăli la pământ săgetat de o durere cruntă la gleznă. Un alt copil, la fel de cârlionţat, dar mai înăltuţ şi cu ochi limpezi, albaştri, îi pusese piedică, fără să-i pese că îl loveşte. Îm chiar momentul loviturii, aura băiatului cu ochi albaştri păli de tot. Văzând însă cum celălalt se zvârcoleşte de durere, cei doi ochi albaştri se opriră din fugă şi se apropiară de cel căzut. Aura reînvie odată cu gândul bun: “Poate-am lovit prea tare!”

Pin se repezi şi suflă praf de bunătate peste gândul acesta. “Să-l ajut să se ridice!” gândi surprins puştiul cu ochi albaştri.

“Mai bine că-i jos! E din echipa adversă!” sări dintr-un ungher al minţii un alt gând rău. Acesta însă dispăru aşa cum apăruse, pe nesimţite, dat la o parte de vântul mărinimiei suflat de Nuc desupra lui. Ca să nu rămână mai prejos, decât Pin şi Nuc, Ulm aruncă peste puştiul cu ochi albaştri un pumn de steluţe ale prieteniei.

Şi aura izbucni strălucitoare atunci când, cu priviri senine ca cerul, cârlionţii cu ochi albaştri îşi ajută adversarul să se ridice, îl sprijini până la marginea terenului şi îşi ceru iertare.

Toţi îi priveau uimiţi! De multă vreme nu mai văzuseră aşa un gest. Şi, de data aceasta fără intervenţia spiriduşilor, cu toţii se simţiră ruşinaţi că n-au sărit mai întâi ei în ajutor.

Aurele strălucitoare deja îţi luau ochii, cele slabe se înteţiră, iar aurele dispărute porniră să licărească. Întreg terenul era de-acum scăldat de o lumină aparte, iar cei trei prieteni spiriduşi erau în culmea fericirii.

Ştiau că ceea ce realizaseră era numai o parte infimă din tot ce aveau de făcut. Ştiau că aurele de-abia apărute vor dispărea odată cu gândurile bune. Dar începuseră frumos.

– VA URMA –

SALUT VOIOS DE PIONIER!

Corul de Copii Radio, împreună cu membri ai Orchestrei Naţionale Radio şi Grupul Coral SOUND al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti vă prezintă un concert-spectacol multimedia realizat la împlinirea a 20 de ani de la evenimentele din 1989.

Spectacolul este conceput ca un contrapunct între universul ludic şi candid al copilăriei şi cel al tezelor ideologice ale perioadei comuniste. În montajul realizat prin mijloace multimedia: cântece pioniereşti şi uteciste interpretate live, jocuri şi versuri ale copiilor inspirate de trăirile vârstei surprinse în înregistrări radiofonice şi imagini din emisiuni de televiziune din epocă sau înregistrări de la spectacolele omagiale, se conturează un mozaic menit să readucă în memoria colectivă o pagină de istorie care s-a încheiat în decembrie 1989. Repertoriul ales înmănunchiază unele din cele mai expresive cântece de epocă:

E roşie cravata mea ca focul  
Salutul cravatelor roşii
Sînt pionier
Tot înainte
Te iubim, tinereţe!
O mie de flori
Mulţumim din inimă partidului
Te cînt, partid!
Şoimii patriei
Uteciştii
Trăim decenii de împliniri măreţe

Nu rataţi să fiţi spectatorii acestui eveniment unic, adevărată aventură ”muzical – ideologică” a celor mai tumultuoşi ani ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX românesc.

Spectacolul va avea loc în Studioul de concerte «Mihail Jora», în data de 20 decembrie 2009, ora 19:00. Biletele se găsesc la casa de bilete a Sălii Radio, str. G-ral Berthelot nr. 62-64.

 

Parteneri media: TVR Cultural, Radio România Internaţional, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Adevărul de Seară, Jurnalul Naţional, 24FUN.

Corul de Copii Radio
Fondatorul Corului de Copii Radio al Societăţii Române de Radiodifuziune, dirijorul Ion Vanica, a propus înfiinţarea formaţiei în 1945, promovând un stil de lucru educaţional şi artistic care, încă din primul deceniu a proiectat ansamblul printre valorile vieţii muzicale româneşti, calitate confirmată şi peste hotare, de la primul turneu întreprins în Germania. Nivelul formaţiei, al cărei specific este determinat de o permanentă primenire a membrilor săi, de la o generaţie la alta, a fost constant urmărit datorită celor care au urmat dirijorului Ion Vanica – Elena Vicică, Eugenia Văcărescu Necula şi, actualmente, Voicu Popescu. În această autentică şcoala de educaţie prin muzică a tinerelor generaţii au debutat cariere artistice precum cele ale viitorilor artişti Ileana Cotrubaş, Silvia Voinea, Maria Hurduc, Cornelia Angelescu, Voicu Enăchescu, George Crăsnaru, Dan Dumitrescu, Roxana Briban, Roxana Constantinescu, Cristina Radu şi mulţi alţii. Aprecierea publicului meloman şi a criticii de specialitate se datorează calităţii şi diversităţii prestaţiilor Corul de copii Radio. Recitalurile, concertele a cappella, contribuţiile la capodopere vocal-simfonice sub bagheta unor mari maeştri români şi străini, înregistrările pentru fonoteca radioului public, apariţiile în emisiuni de televiziune din ţara şi străinătate, prezentarea unor proiecte cu aspecte multiculturale, au făcut ca formaţia să fie beneficiara titlului de AMBASADOR CULTURAL AL UNIUNII EUROPENE.

Grupul Coral SOUND a luat fiinţă în anul 1994, ca formaţie corala mixta a Casei de Cultura a Studenţilor din Bucureşti, având în componenţa sa studenţi şi absolvenţi ai diverselor facultăţi bucureştene. Repertoriul este ales pentru a atrage un public cât mai larg şi se structurează pe lucrări din patrimoniul românesc şi internaţional. SOUND-ul a adunat în palmaresul său 14 deplasări în străinătate, însemnând participări la festivaluri, concursuri si turnee artistice sau umanitare. Concursurile internaţionale i-au adus trei medalii de aur, două de argint, premii întâi şi premii ale publicului sau premiu pentru cel mai bun dirijor al festivalului. Anul acesta formaţia a cântat la slujbele de la Catedrala Sf. Petru şi Pantheon cu prilejul unui turneu la Roma – Vatican si Veneţia.

Prietena prietenei EI

Seară de iarnă. Mohorâtă. Fără ninsoare.

Peste câteva zile ne aşteaptă concertul şi încă n-am apucat să văd partitura. Poate în seara aceasta. Într-adevăr, la un moment dat partiturile ies la iveală şi începem. Prima parte merge relativ uşor. EA dă paginile pe măsură ce CD-ul cu acompaniamentul curge în surdină. Mai întoarce o filă. Pe partea dreaptă, şirurile de note par nişte musculiţe împrăştiate ici-colo pe portative. Pe partea stângă, coala albă, imaculată.

Cu toată privirea mea aţintită asupra notelor, coada ochilor sesizează o mişcare. O musculiţă a evadat de pe portativ, optime zburătoare ce se plimbă nestingherită pe foaia albă. Mă uit la portative, dar nu găsesc locul de unde a fugit. O fi de pe altă pagină? Sau poate din altă partitură?

Ba nu! Nu e o optime zburătoare. Este o musculiţă adevărată. Ce-o căuta în partitura noastră?

Degetul îmi porneşte inconştient spre coala albă şi striveşte intrusa.

       – Vaaai!

Vocea EI, ce cânta senin alături de mine, se frânse strident.

     – Era prietena mea, continuă EA cu ochii în lacrimi.

Copleşită de fapta mea, abia am îndrăznit să-mi ridic privirea întrebătoare către EA.

     – De fiecare dată când repetam, îmi povesti EA, venea să studieze cu mine. De seara m-apucam să citesc, citea împreună cu mine. La prânz, când veneam să mâncăm, hop şi ea pe marginea farfuriei.

Spunând acestea, o lacrimă i se ivi în colţul ochilor.

Îmi zâmbea duios şi iertător şi asta m-a făcut şi mai tristă.

Ce-aş putea să fac? Să retez degetul criminal? Să biciuiesc perfida inconştienţă?

Încet, încet, reluăm repetiţia. Ochii la început împăienjeniţi de lacrimi se concentrează asupra notelor, sperând în van că undeva, în colţul lor, vor zări o nouă mişcare.

Curând învăţăm întreaga partitură.

Suntem chemate la masă şi mai apoi, tragedia se estompează într-un film de desene animate.

***

Miez de noapte. În camera de oaspeţi încă se mai păstrează un strop din căldura de peste zi. Vârâtă sub plapumă până la vârful nasului, mi-e bine. Numai mâna stângă, pedepsită să susţină cartea şi să întoarcă paginile, e pe cale să îngheţe. Cuvintele galopează alert, paginile sunt înghiţite pe nerăsuflate.

În răstimpuri, foşnetul paginii date destramă tăcerea întunecată.

Fâlfâit de aripi? Urechea nu percepe nimic, însă coada ochiului, vigilentă, sesizează mişcarea.

O optime zburătoare dă târcoale cărţii. Scăpată dintre paginile Missei, m-a urmat în camera de oaspeţi şi-acum se-aşează în linişte printre rândurile sprinţare. Şade mustrător pe căciula unui ă.

Povestea mea SF s-a topit în vălătucul de întrebări. Vrea să-mi spună ceva? M-aplec, dar nu se-aude nici un zumzăit. Tace la fel cum şade, mustrător.

Gândurile mi se învârtejesc. Se încăpăţânează să nu înţeleagă. Văzându-mă că am încetat să citesc, optimea zburătoare începe să valseze printre rânduri. Până şi valsul pare o mustrare.

Şi-atunci am înţeles. Este prietena prietenei EI. Şi m-a urmat să mă înveţe ce-i prietenia.

Lacrimile mari din ochii mei sunt gata s-o strivească în cădere. Întorc capul la timp şi lacrimile se rostogolesc pe plapuma ce mă-ncălzeşte.

Când ochii-mi împăienjeniţi se limpezesc, prietena prietenei EI s-a aşezat la loc, pe căciula ă-ului.

Cum somnul meu hălăduieşte undeva, mult prea departe, pornesc din nou, tiptil şi pe alocuri întrerupt de o privire fugară, în aventura SF-ului pe care-l citesc. Ajung la sfârşitul paginii.

Prietena prietenei EI mă priveşte şăgalnic.

Huş!

O alung cu un gest discret prietenos de pe pagină. Ea? Nimic.

Huuuu!

Suflu adiere de vară de-asupra ei, poate îşi ia niţel zborul. Ea mă priveşte nedumerită.

Degetul meu vinovat se străduie s-o împingă mai încolo. Ea sare peste el şi se-aşează pe virgula unui ş.

– Dă-te un pic la o parte! Cât să dau pagina, îi şoptesc duios.

Ea-şi flutură aripile în formă de codiţă de optime, însă rămâne pe loc.

Într-un final, pornesc să dau pagina.

Prietena prietenei EI se strecoară aproape nevăzută pe sub marginea ascuţită a foii, planează o secundă deasupra noii pagini şi poposeşte în căuşul căciulii unui alt ă.

De-atunci, în fiece seară, prietena prietenei EI poposea pe cartea mea şi citeam împreună. Când şi când, se muta de pe o căciulă pe alta, insitând parcă asupra câte unui paragraf mai întortocheat.

În ultima seară a vacanţei mele, întainte de-a pleca, am stat de vorbă vreme-ndelungată. I-am povestit cât de rău îmi pare pentru prietena ei. Nu am înţeles decât prea târziu prietenia optimilor zburătoare. I-am explicat că nu am cum s-o iau cu mine. Că nu o pot împacheta, ca pe cadoul de Crăciun, s-o duc în rucsac până în ţară.

Şi-am rugat-o ca a doua zi, după ce eu plec, să găsească calea înapoi către camera de zi şi să devină ea, la rândul ei, prietena EI.

Mi-a ascultat ruga?

Nu ştiu!

EA nu mi-a povestit încă.

Poveste de iarnă – partea a II-a

Partea I

Încăperea în care intră era micuţă, iar într-un colţ al ei, pe un balansoar, părând că doarme, şedea un bătrân spiriduş. Semăna aşa de mult cu stră-bunicul lui, încât Pin se relaxă ca prin minune. Căută din priviri pernele pe care-şi făcea de obicei culcuş, dar negăsind nimic se aşeză pur şi simplu pe podea, cu piciorele încrucişate, chiar în faţa bătrânului. Obişnuit cu îndelungile tăceri ale stră-bunicului său, Pin nu fu nici surprins şi nu deveni nici nerăbdător în faţa nemişcării spiriduşului din faţa lui. Începu să-i analizeze mâinile, cuminţi aşezate în poală, apoi trăsăturile feţei. Dacă nu ar fi fost aşa de bătrân, Pin ar fi jurat că este stră-bunicul lui. Aceeaşi gură blândă, cu colţurile ridicate parcă într-un zâmbet, acelaşi nas proporţionat, cu vârful un pic în vânt, obraznic, aceleaşi sprâncene frumos curbate deasupra ochilor şi acelaşi ten străveziu, numai că mult mai ridat.

“Ar mai trebui să deschidă ochii, ca să-mi dau seama dacă asemănarea este completă” îşi spuse Pin.

Dorinţa i se împlini şi bătrânul deschise ochii brusc. “Aceeaşi privire limpede, senină şi verde ca a stră-bunicului! Şi ca a mea! gândi Pin.

Bătrânul îl străpunse cu privirea, încercând parcă să citească în străfundurile minţii lui. Apoi, mai întâi ochii, urmaţi de gură şi întreaga faţă, parcă i se lărgiră într-un zâmbet.

Pin se cutremură uşor. Avusese impresia, pentru câteva secunde, că bătrânul din faţa lui îi citise până şi cel mai ascuns dintre gânduri. “Să fie oare posibil?” se întrebă el.

În sfârşit, bătrânul spiriduş rupse tăcerea:

Eşti liber să pleci! şi îi arătă o altă uşă decât cea pe care intrase. Şi să ştii că este posibil, Pin. Totul este posibil. Depinde numai de tine.

Şi închise ochii.

Pin se ridică înmărmurit. Unde era întrebarea de care atâta se temuse? Şi ce punctaj putea să ia când nu scosese nici măcar o vorbă? Dar dacă e aşa cum spusese bătrânul spiriduş şi îi citise şi cel mai mic şi ascuns gând, atunci ştia totul despre el şi îl putea evalua corect.

Tot ceea ce îi rămânea de făcut era să spere că zâmbetul ce-i luminase faţa era un semn bun şi că făcuse impresie bună.

Ieşind din încăperea marii întrebări, Pin se trezi direct în Sala Întrunirilor. Aceasta era un soi de amfiteatru, ale cărei margini îi era imposibil să le zărească. Văzu foarte repede că amfiteatrul era împărţit în fâşii mai subţiri sau mai groase, tot în ordine alfabetică. Fâşia literei P, unde trebuia el să se ducă, era dintre cele mai groase. În schimb cea a literei F, unde trebuia să se găsească mama lui, Fia, era subţire de tot, aşa că se uită în acea parte, sperând că va reuşi să o zărească. La un moment dat i se păru că vede fluturarea unei eşarfe portocalii, ca aceea care mamei lui îi plăcea foarte mult, dar totul a durat doar o clipă şi nu fu sigur că n-a fost decât rodul imaginaţiei lui.

El se găsea chiar în mijlocul amfiteatrului, în locul acela rotund de unde porneau fâşiile cu fiecare literă. Observă că spiriduşii tineri, de-o seamă cu el, stăteau în primele rânduri, iar pe rândurile din spate urmau spiriduşii mai în vârstă. Cu cât erai mai bătrân, cu atât stăteai mai în spate.

Pin se repezi mai întâi spre fâşia literei N, căutându-l din ochi pe prietenul lui, Nuc. Îl găsi repede, chiar în primul rând al literei lui.

A fost totul în regulă? îl întrebă Pin apropiindu-se.

Cum nu se poate mai bine! îi zâmbi Nuc. Dar la tine? De ce a durat atâta?

A trecut aproape jumătate de oră între cel dinaintea ta şi tine. Iar ceilalţi, dacă stăteau cinci minute. Te-a întrebat mai multe lucruri?

Nu m-a întrebat nimic, spuse Pin în gura mare. Dar dându-şi seama că atrăsese privirile câtorva spiriduşi din preajmă, adăugă ferm: Nimic important!

Apoi, când i se păru că nimeni nu-i mai dă atenţie, se aplecă spre Nuc şi îi şopti:

Nu mi-a pus nici o întrebare. L-am privit o vreme cum stă în balansoar cu ochii închişi, apoi a deschis ochii şi ne-am privit unul pe altul. Apoi mi-a spus că pot să plec. Îţi povestesc totul amănunţit mai încolo.

Şi se îndreptă în fugă către litera lui. Îşi găsi repede locul, tot în primul rând, în faţa unui pupitru pe al cărui ecran clipea numele lui. Când se uită spre Nuc, îl văzu urmărindu-l încă uimit cu privirea. Asta nu putea să însemne decât că Nuc avusese parte de o întrebare.

Văzu şi Pin că alţi spiriduşi ieşeau pe rând, la intervale scurte, din aceeaşi încăpere din care ieşise şi el. Unii păreau mulţumiţi, mândri chiar, alţii abătuţi, alţii nepăsători.

Ultimul care ieşi din încăperea marii întrebări o făcu în fugă, cu ochii şiroind de lacrimi, strigând ceva de neînţeles şi care aproape se împiedică de prima treaptă a literei U. Avea să afle mai târziu că îl cheamă Ulm, că şi pe el bătrânul spiriduş îl primise nemişcat în balansoar şi cu ochii închişi. Numai că Ulm nu avea nici un străbunic cu aceleaşi apucături ca bătrânul spiriduş şi primul lucru la care s-a gândit a fost că bătrânul a păţit ceva. A încercat să meargă înapoi, de unde venise, să ceară ajutor, dar uşa era închisă. S-a repezit apoi la bătrân să vadă dacă mai răsuflă, încercând să-l mângâie, să-i insufle viaţă de la el. În cele din urmă, a zărit uşa de ieşire şi aşa a apărut în amfiteatru strigând după ajutor.

Dar în afară de Pin, altcineva nu îl văzuse şi nimeni nu îl auzea , căci în amfiteatru era o hărmălaie de nedescris.

Ulm s-a liniştit de-abia când a dat peste locul lui din primul rând al literei U, pe pupitru pâlpâind mare numele lui, sub care se găsea mesajul:

BĂTRÂNUL SPIRIDUŞ NU A PĂŢIT NIMIC, IAR TESTUL TĂU S-A SFÂRŞIT

***

Lumina începu să scadă în amfiteatru şi tăcerea se aşternu odată cu întunericul. Pe toate monitoarele pâlpâia acelaşi mesaj:

CONECTAŢI-VĂ CĂŞTILE. MAREA ÎNTRUNIRE ÎNCEPE

Pin, la fel ca majoritatea tinerilor spiriduşi, se grăbi să-şi pună căştile pe urechi, ca nu cumva să piardă ceva din această primă întrunire.

Uşa prin care venise se deschise din nou şi în amfiteatru intră cel mai bătrân spiriduş din lume. Se mişca surprinzător de uşor pentru vârsta lui. Dacă nu ar fi văzut cât de ridat este, Pin n-ar fi crezut că este chiar atât de bătrân. Şi iar i se păru că seamănă cu stră-bunicul. Îl văzu cum se aşează într-un balansoar din centru, pe care nici nu-l văzuse până atunci şi apoi, în căşti se revărsă vocea caldă, cu inflexiuni ghiduşe, a … străbunicului.

Pin îşi scutură cu putere capul. “Nu se poate aşa ceva!” Încercă să facă abstracţie de cât de familiară i se părea vocea şi să asculte ce spune.

Pentru cei ce încă nu mă cunosc, numele meu este Lan şi se spune că sunt cel mai bătrân spiriduş din lume. Cum am reuşit asta, zău dacă sunt în stare să vă spun!

Se auziră câteva răsete.

Nu voi ţine nici un discurs, pentru că ştiu că acum nu-şi are rostul, ci voi face doar anunţurile pe care le fac an de an. Cei 100 de spiriduşi care urmează să intre în Camera Elitelor se găsesc acum în primul rând al amfiteatrului.

Murmure lungi întrerupseră firul discursului. Cei aflaţi în primul rând se felicitau pe muteşte, din priviri râzătoare. Pin se bucura în tăcere pentru el, pentru Nuc, dar şi pentru spiriduşul pe care-l văzuse ieşind cu ochii în lacrimi din camera marii întrebări.

La fel ca în alţi ani, ţin să-i felicit în mod special pe primii trei din aceşti 100. Primul dintre ei, adică cel mai bun dintre cei buni, care a dovedit că este gata să dea o mâna de ajutor oricui şi în orice împrejurare, oricât de irealizabilă ar părea aceasta, este Ulm, de la Şcoala Apusul Îndepărtat.

O lumină aurie se abătu asupra spiriduşului ultim intrat în sala întrunirii, care avea din nou ochii în lacrimi şi abia se putea ţine pe picioare.

– Al doilea, care nutreşte nişte sentimente de dragoste neţărmurită pentru toată lumea şi care a dovedit că, pe oricine ar întâlni, mai întâi îl aseamănă cu un membru al familiei, iar apoi este gata de orice pentru el, este Pin, de la Şcoala de Răsărit, de care personal sunt foarte mândru, pentru că îmi aminteşte de vremurile când eram ca el nu doar ca vârstă, ci şi ca fel de a fi.

Pin, roşu până în vârful urechilor, stătea în picioare în mijlocul unei lumini argintii şi putea să vadă că imaginea lui de aproape se găsea pe monitoarele tuturor celor din preajmă.

Cel de-al treilea, pentru care prietenia este cel mai valoros lucru din lumea asta şi în numele căreia este gata de cele mai nebuneşti acţiuni, este Nuc, tot de la Şcoala de Răsărit.

Nuc se ridică drept şi mândru, înconjurat de o lumină arămie, iar privirile îl căutară pe Pin, căruia îi zâmbi fericit.

Totul depăşea orice aşteptări. Nu numai că amândoi se aflau în Camera Elitelor, dar mai erau şi printre primii trei. Cu siguranţă vor coborî pe Pământ încă din acest Crăciun.

Felicitări li se cuvin însă şi celorlalţi nouzecişişapte spiriduşi care au reuşit anul acesta să intre în Camera Elitelor, ca şi tuturor absolvenţilor din întreaga lume. Ştiţi cu toţii că, chiar dacă nu vă veţi întâlni cu oameni, rolul vostru poate fi foarte însemnat. Depinde numai de voi. Şi o ultimă rugăminte înainte de a termina. Puteţi povesti totul despre această zi colegilor, prietenilor, familiei, oricărui spiriduş mai mare decât voi. Dar niciodată să nu povestiţi unui spiriduş care nu a terminat încă şcoala, oricât de bun prieten v-ar fi. Acestea fiind spuse, rog pe fiecare să urmeze instrucţiunile de pe propriul monitor.

“TASTEA: CAMERĂ ELITELOR

Pin scrise repede. Ecranul se înegri câteva secunde, apoi îi ceru numele. Îl scrise şi pe acesta.

“LIPEŞTE-ŢI NASUL DE ECRAN PENTRU IDENTIFICARE”

Pin izbucni în râs. Se uită în jur şi pe toţi cei apropiaţi îi văzu scriind de zor. “Or fi având nume mai lungi!” îşi spuse Pin şi ridică din umeri.

Apoi îşi lipi nasul de ecran. Aproape instantaneu simţi cum scaunul începe să-i coboare, ca un lift, deodată cu monitorul de care avea nasul lipit. Se desprinse de el şi văzu noul afişaj:

ÎN DRUM SPRE CAMERA ELITELOR

Răsuflă uşurat. “Sunt pe drumul cel bun” gândi. Scaunul îşi încetă coborârea şi începu să alunece în faţă. Pin nu putea desluşi nimic în întunericul care îl înconjura, dar bănui că înainta pe un soi de culoar sau un tunel. În scurtă vreme, scaunul se opri din nou şi porni să urce. Treptat, Pin fu invadat de lumină şi se trezi într-un nou amfiteatru, mult mai mic şi în care nu mai apărea împărţirea în ordine alfabetică.

Amfiteatrul era plin de spiriduşi mai tineri sau mai bătrâni, dar nici unul de o vârstă cu el. Nu-şi făcu însă griji, pentru că observă că este înconjurat de multe locuri goale.

Imediat, în dreapta lui , apăru un nou pupitru. Era Ulm, cel mai bun spiriduş din generaţia lui. Pin îi zâmbi şi îi întinse mâna. Cu faţa luminată toată, Ulm i-o strânse:

Sunt Ulm şi vin din Apus. Dar asta ştii deja. Nici nu-ţi imaginezi cât de emoţionat sunt. N-am crezut vreodată că voi ajunge în Camera Elitelor şi încă drept cel mai bun spiriduş. La mine la şcoală, hai, mai treacă-meargă, dar din toată lumea?

La cum eşti gata să sari în ajutorul oricui, n-ai de ce să te miri că eşti cel mai bun. O meriţi!

Un huruit se auzi în stânga lui Pin şi acolo apăru Nuc.

El este Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al meu, se adresă Pin lui Ulm. Ar fi frumos să fim toţi trei prieteni …! şi îi privi întrebător pe amândoi.

Sigur că da! exclamă Nuc.

Ulm nu trebuia să mai spună nimic. Radia atâta fericire, încât nimeni nu se îndoia că ar fi primul care s-ar arunca în aşa o prietenie.

Încet, încet, locurile din jurul lor se umplură.

Apoi, în mijlocul amfiteatrului apăru cel mai bătrân spiriduş, în acelaşi balansoar. Îşi drese un pic vocea, semn pentru toţi că trebuie să înceteze cu discuţiile şi cu o încruntătură, începu:

Situaţia nu este deloc frumoasă, aşa cum majoritatea ştiţi deja. Iar voi, cei tineri – şi zicând acestea, îi învălui cu o privire caldă pe toţi cei din jurul lui Pin – aflaţi acum. Oamenii, pământenii, cei pentru care existăm noi pe lume, nu mai sunt cum erau odată. Nu mai cred în existenţa noastră, a spiriduşilor, ori a zânelor sau a piticilor. Iar toţi oamenii care au pierdut credinţa în existenţa unor fiinţe ca noi, au devenit mai răi, mai intoleranţi, au din ce în ce mai puţine clipe de bucurie. Şi acest lucru ar fi trebuit să-l împiedicăm noi. Dar iată că de ani buni de zile ne luptăm să oprim înrăirea oamenilor fără să reuşim nimic. Pentru că oamenii sunt muritori, nu trăiesc o veşnicie, ca noi. Şi de multe ori am îmbunat oameni care peste puţin timp s-au dus şi cu ei şi convingerile lor. Pentru anul acesta, ne-am gândit la câteva lucruri, poate reuşim să schimbăm ceva. În primul rând, încercările noastre de îmbunare se vor îndrepta cu precădere spre copii. Pentru că ei vor putea vreme mai îndelungată să transmită şi celor din jur adevărata bunătate. În al doilea rând, spiriduşii nu vor mai acţiona solitari. În acest an vom forma grupuri de trei spiriduşi, care vor avea aceeaşi sarcină de dus la îndeplinire, împreună. Şi în al treilea rând, toţi cei o sută de spiriduşi intraţi acum în Camera Elitelor vor coborî acest Crăciun pe Pământ. Grupurile de spiriduşi vor fi formate dintr-un spiriduş cu experienţă îndelungată, unul cu experienţă medie şi unul fără experienţă. Există o singură excepţie de la această regulă. Ulm, Pin şi Nuc vor forma ei trei o echipă. Este un experiment în care dăm frâu liber imaginaţiei lor.

Murmure puternice străbătură sala.

Acum pe ecrane puteţi vedea componenţa grupului din care fiecare face parte, iar în sertarul pupitrului găsiţi toate instrucţiunile de care aveţi nevoie. Vă mulţumim şi să ne revedem cu bine după Crăciun.

Pe ecranul lui Pin pâlpâiră de câteva ori cele trei nume, apoi dispărură şi în locul lor apăru mesajul:

“DACĂ VREI SĂ PLECI APASĂ PE BUTONUL ORANGE. NU UITA PLICUL DIN SERTAR”

Pin deschise sertarul şi scoase plicul. Părea extrem de subţire. “Ce instrucţiuni am primit oare într-un plic care pare gol?” se întrebă el. Înăuntru găsi o foaie pe care se găseau două rânduri:

“Mâine, la ora 8.00, împreună cu cei doi prieteni ai tăi, eşti aşteptat la Şcoala din Răsărit, în biroul directorului”

Îl amuză ideea că bătrânul spiriduş, care scrisese probabil aceste rânduri, era convins că Ulm îi era deja prieten. Se întoarse către acesta şi îl văzu cu ochii pironiţi în scrisoarea lui, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Tu unde o să stai la noapte? îl întrebă Pin. Bănuiesc că n-are rost să pleci în Apus, ca să te întorci mâine dimineaţă. Cred că faci câteva ore până acolo, chiar şi în zbor.

Aşa este. Am plecat azi dimineaţă la 4, ca să ajungem la 8 aici. Deşi puteam întârzia fără grijă, că oricum am intrat ultimul în amfiteatru. Nu ştiu însă ce voi face acum. Trebuie să vorbesc cu ai mei.

Ai putea să dormi la mine, spuse Pin. Ai mei s-ar bucura cu siguranţă. De mine, nici nu mai vorbesc. Şi poate îl lasă şi pe Nuc să doarmă la mine, zise el întorcându-se spre Nuc.

Ar fi grozav! strigară Nuc şi Ulm într-un glas.

VA URMA

Fia – Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „a face”, „a produce”, „a fabrica”.

minunile Ateneului

Sâmbătă seara. Încăperea mea este un adevărat talmeş-balmeş.

Partituri răspândite pe jos îşi aşteaptă rândul să intre în mapa de concert.

Mă reped la calculator să deschid mail-ul de pe grup cu repertoriul, să nu cumva să greşesc ordinea pieselor.

Într-un colt, pe masa de călcat, şade şifonată rochia verde. Şi ea îşi aşteaptă rândul.

Dar mai întâi să-mi iau un ton să mai repet Polorum regina (deşi o visez noapte de noapte), că parcă în acut nu-mi iese chiar foarte bine. Să cânt mai popular! mi-a zis Voicu, dirijorul. Hm! Mai popular înseamnă mai deschis si dacă glasul nu-mi este în perfectă stare, deschisul acela, în loc să fie cald, o să zgârie.

Vocea dă semne de răceală. Atât de înspăimântată să fie încât să caute aşa o scăpare? Am eu ac de cojocul ei şi de vrea într-adevăr să răguşească, să-şi pună pofta-n cui şi să mai aştepte o zi!

Încă nu mi-e frică. Dar ştiu că îmi va fi. Mă cuprinde cam cu o piesă înainte de solo. Şi de fiecare dată îmi spun: Ce bine! O să-mi tremure vocea acum, în mijlocul corului şi până ce voi cânta singură, se duce.

Da’ de unde! Când începe piesa mea, o căldură imensă mă cuprinde din cap până-n picioare, respiraţia mi se taie şi lucrurile scapă de sub control, chiar dacă refuz să cred. Eu pornesc să cânt plină de curaj şi avânt, sunetele ies acolo unde trebuie. Piesa e frumoasă, îmi place şi îmi iese bine. Mă las purtată de ea, cresc intensitatea aşa cum mi-o cere, mai am puţin şi ajung la sfârşitul frazei muzicale, mai am două note de susţinut şi mă trezesc că aerul … ia-l de unde nu-i! Idei, soluţii mi se perindă în minte într-o fracţiune de secundă, da’ nici una nu pare cu adevărat bună. Mai reuşesc o notă cu rămăşiţe de aer şi frâng totul cu o respiraţie nelalocul ei. Tot farmecul în care am învăluit piesa piere.

De două ori am păţit acelaşi lucru. Şi mâine mă aşteaptă Ateneul. Cu toată istoria lui, cu scena pe care-au cântat atâtea voci minunate, cu acustica lui care îmblânzeşte şi rotunjeşte, cu magia în care este învăluit încă de când am auzit prima dată de el, cu tainele dezvăluite la repetiţiile pentru alte concerte, cu emoţiile şi simţirile tuturor concertelor adunate sub cupola încăpătoare. Dar eu încă mai sper să înving emoţiile şi măcar de dragul Ateneului, de data asta să-mi iasă aşa cum ştiu că ar fi posibil.

Reuşesc să isprăvesc cu toate lucrurile ce stăteau la coadă aşteptând să fie făcute.

Îmi separ un gălbenuş de ou de albuş. Nu este o glumă, gălbenuşul de ou chiar îi face bine vocii. Îi pun niţel zahăr şi amestec temeinic. Apoi umplu cana cu lapte bine încălzit şi cu ea aburindă mă strecor în pat. E cald, e bine, laptele îmi înbunează corzile vocale. Adorm întrebându-mă dacă dimineaţă vocea va suna bine sau dogită de răceală.

Duminică, 7 dimineaţa. Este momentul să fac ochi. Concertul este la 11 a.m., ora inumană pentru cântul vocal. La 11 dimineaţa, vocea abia a netezit o parte din cutele lăsate de pernă. De unde limpezime, claritate, dulceaţă?

Reuşesc să o păcălesc. Pe la 10, după două reprize de vocalize cu tot corul, vocea mea crede că e trecut de amiază şi începe să sune bine.

Ne-adunăm în holul Ateneului şi începem Toudion. Urcăm scările melc. Fetele printr-o parte, băieţii prin cealaltă. Fără dirijor, fără coordonare, sunetele se zbenguie libere printre coloane, pe sub cupolă. În sală sper că se aude zvon de cânt venit de nicăieri. Ajungem la intrarea în sală. Păşim printre rânduri cântând Kyrie Eleison. Oamenii întorc capetele şi se uită la noi surprinşi şi zâmbitori. Pasul îmi tremură, vocea asemenea şi asta face ca totul să fie şi mai solemn. Trecem la următoarea piesă, Pripeală, scrisă de Filotei Monahul. Mă imaginez la mănăstirea Cozia a anului 1400. Solo-ul mă face să cred că Filotei era bas.

Ave Maria, doar cu fetele, sună îngereşte. Nu ştiu ce se-aude în sală, dar la noi sunetele picură parcă de pe alte tărâmuri. Băieţii ne răspund din vremurile trecute ale epocii gregoriene.

Păşesc în faţă. Alex, care are de cântat strofa a doua şi împreună cu care trebuie să cânt strofa a treia e relaxat şi zâmbitor. Îmi dă încredere. Voicu îmi zâmbeşte la rândul lui. Arunc o privire fugară către sală. Îndeajuns ca să văd chipuri luminoase şi ochi prietenoşi.

Corul începe. Alex murmură cu ei.

Voicu îmi dă intrarea: „Et in partum virgo Deo gravida …”. Urc frumos, cresc intensitatea, vocea nu-mi tremură, reuşesc, nu ştiu cum (minunile Ateneului), să dozez aerul cum trebuie şi sfârşesc strofa aşa cum visam să o fac. Corul reia ultima mea frază. Intră şi Alex cu strofa a doua, din nou cor şi la strofa a treia deja totul e frumos. Duetul iese bine, sunetul mi-e cald, bucuria reuşitei mă cuprinde şi la final aproape că nu ştiu ce mai am de făcut. Când să mă aplec, când să mă retrag înapoi în cor, cu spatele sau cu faţa?

Restul concertului este o feerie, o plutire, mă las purtată de muzică în toate formele ei. O virgo splendens curge neaşteptat de lin, un pic mai rar decât la repetiţii, se învolburează către punctul culminant care trece de la o voce la alta (canon fiind) şi ne trezim la final cu cea mai bună interpretare de până acum.

Zâmbesc la reluarea năstruşnicului Tourdion cu gândul la paharul de vin ce va să vie mai pe seară.

Săltăreţul Pavanne ne înseninează şi mai mult.

Trecem la secolul XX, cu Benedic, anima mea şi Eli, Eli piese cu o încărcătură emoţională fantastică. Iarăşi nu ştiu ce simte sala, dar sunt momente în care eu mă cutremur cântând. Iar la Eli, Eli, tensiunea mocneşte, creşte, te trec fiori la căderile în glisando, băieţii surprind cu câte o intrare în piano. Iar finalul … incredibil cum se deschide luminos şi liniştitor, registrul fiind unul foarte grav.

Cu Romaniţă şi Junii buni colindători facem trecerea către experimentul care a generat concertul: asamblajul inedit între muzica gregoriană şi muzica electronică. Revenim în secole demult apuse, cu Fulget Dies – anonim, Italia, Verbum Patris hodie – anonim, Italia, Firenze, Sonet vox ecclesiae – anonim, Italia, Cividale del Friuli şi Procedentem sponsum. Inserţii vocale ce se pierd într-un fond sonor electronic. Momente în care vocile ies deasupra, învingând puterea electro şi momente în care băieţii sunt doar o părere, călugări aflaţi peste trei dealuri şi două văi.

Poveste de iarnă

În lumea spiriduşilor era agitaţie mare. Se apropia iarna şi aveau din ce în ce mai multe de făcut. Spiriduşii tineri, care abia terminaseră şcoala, erau cei mai agitaţi. Ei nu ştiau încă ce vor avea de făcut.

Unii urmau să fie trimişi la Moş Crăciun, să-l ajute să citească scrisorile de la oameni, alţii urmau să-i ajute pe pitici să contruiască jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alţii urmau să colinde lumea în lung şi în lat şi să hotărască cine merită şi cine nu merită să primească daruri de la Moş Crăciun.

În sinea lor, toţi micii spiriduşi sperau să fie trimişi să colinde lumea. Ce putea fi mai minunat, după atâta vreme petrecută în şcoală, decât să străbată lumea oamenilor dintr-un capăt în altul.

 

Spiriduşul Pin era unul dintre cei mai mici din cei ce tocmai terminaseră şcoala, dar şi unul dintre cei mai isteţi. Tocmai de aceea visa clipă de clipă, că va fi trimis în lumea oamenilor. Nu mai avea stare şi se învârtea atât de zgomotos prin casă, încât în cele din urmă, ca să-l mai liniştească, stră-bunicul îl chemă la el să-i povestească despre vremurile în care şi el de-abia terminase şcoala.

Lui Pin îi plăcea mult să-l asculte, dar acum mai degrabă s-ar fi întâlnit cu prietenii lui de la şcoală, să-şi imagineze ce vor face peste iarnă, decât să-l asculte pe bătrânul spiriduş.

Ţinea însă prea mult la stră-bunicul lui, astfel că, de îndată ce-i auzi chemarea, alergă la el.

 

Ca întotdeauna, îşi făcu un culcuş din perne pe jos şi se cuibări acolo, aşteptând cu nerăbdare ca bătrânul să-şi înceapă povestea. Dar acesta nu zicea nimic. Stătea în balansoarul de aceeaşi vârstă cu el şi părea că doarme. Pin ştia însă că nu doarme.

 

Aproape adormise el în culcuşul de perne, când stră-bunicul rupse tăcerea:

– Erau alte vremuri când am terminat eu şcoala. Pentru unii era mai uşor, pentru alţii era mai greu … Tu ce-ţi doreşti să faci acum, că ai terminat cu şcoala?

Să fiu trimis în lumea oamenilor, strigă imediat Pin. Ce poate fi mai frumos! Nu-ţi dai seama? Câte aventuri … ! 

Nu o să fie deloc uşor dacă te trimit acolo, jos, printre oameni, ştii?

De ce să nu fie uşor? Nu am altceva de făcut decât să mă plimb de colo-colo şi să-i găsesc pe toţi oamenii care au aură de bunătate. Nimic mai simplu! Şi între timp voi putea vedea toate minunăţiile din lumea lor despre care am auzit atâtea.

Of! Ce tânăr şi naiv eşti, oftă bătrânul. Chiar crezi că este uşor să-i găseşti pe oamenii cu aură? Pe vremea mea, da, era uşor. Îi întâlneai la tot pasul. Dar acum … o să vezi. Oamenii nu mai cred în sărbători, nu mai cred că există Moş Crăciun, pitici şi spiriduşi. Ca urmare, s-au înrăit. Şi numai oamenii cu adevărat buni, neduşmănoşi, cu gâduri frumoase şi privirea limpede, care se pot bucura cu inima uşoară de venirea unei sărbători, au această aură. O să ţi se pară tot timpul că vezi aura care trebuie, o să te repezi fericit către acel om şi ajuns aproape o să descoperi că este vorba doar de “un gând bun de Crăciun”, atâta tot. Va trebui să fi foarte atent să nu te păcăleşti.

Nu te cred! Nu poate fi adevărat! sări Pin de pe pernele lui. Dacă ar fi aşa cum spui, piticii n-ar avea atât de mult de lucru cu pregătitul cadourilor!

Nici nu mai au, mormăi stră-bunicul. Piticii s-ar descurca singuri cu darurile. Şi doar pentru că noi ţinem foarte mult la tradiţii şi nu ne dăm în lături de la nimic ca să le păstrăm, continuăm să trimitem spiriduşii tineri să-i ajute pe pitici.

 

Pin căzu pe gânduri. Să fie adevărat ce auzise de la stră-bunicul? Până acum, nimic din ce-i spusese de-a lungul anilor nu se dovedise a fi greşit. Dar poate că acum se înşela. Nu se putea ca toţi colegii lui , ca de altfel şi el, să viseze la minunăţia călătoriilor în lumea oamenilor şi acestea să se dovedească a fi taman pe dos! Pur şi simplu nu se putea! De data asta stră-bunicul greşeşte.” concluzionă Pin.

 

Stră-bunicul părea că a adormit din nou, aşa că Pin se ridică încetişor şi ieşi tiptil din încăpere.

Se mai învârti o vreme fără rost prin casă, după care hotărî să se ducă la Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al lui. Trebuia să-i povestească cele auzite de la stră-bunic, căci altfel simţea că nu-şi găseşte liniştea.

 

Afară era ger şi vântul bătea cu putere, dar Pin parcă nici nu simţea. Îi plăcea mult să meargă pe afară, indiferent de vreme, şi îi plăcea să meargă, nu să zboare. În zbor, în două minute ar fi ajuns la Nuc acasă, dar aşa, se putea plimba aproape o jumătate de oră.

Când bătu la geamul lui Nuc, avea nasul îngheţat şi roşu, la fel ca şi obrajii, dar radia de voie bună. Aproape că uitase vorbele stră-bunicului şi vorbi cu Nuc de cu totul alte lucruri. Se întrebau amândoi cum va fi a doua zi, la întrunirea atât de aşteptată. Ştiau că la această întrunire, dinaintea Crăciunului, se adunau spiriduşii din întreaga lume, mai puţin cei care încă mergeau la şcoală. La această mare întrunire, aveau să fie anunţaţi cei mai buni o sută de spiriduşi proaspăt absolvenţi. Nimeni nu ştia dinainte care vor fi aceştia, pentru că erau şcoli de spiriduşi în toată lumea şi chiar dacă cei doi erau cei mai buni la şcoala lor, puteau fi alţi o sută mai buni decât ei la alte şcoli. În plus, la intrarea în sala de întrunire, fiecare absolvent trecea printr-o încăpere în care cel mai bătrân spiriduş din lume le punea câte o întrebare. La această întrbare nu existau răspunsuri greşite. Toate răspunsurile erau bune. Doar că fiecare răspuns primea un punctaj mai mare sau mai mic, care putea fi decisiv pentru plasarea în primii o sută. Se spunea că nu contează numai ce spui, ci atitudinea pe care o ai în faţa întrebării şi privirea pe care o ai şi cel mai mic gest pe care îl faci.

Atât Pin, cât şi Nuc sperau să fie printre primii o sută. Asta însemna intrarea în Camera Elitelor, formată din spiriduşii care primeau întotdeauna misiuni printre oameni. De ce era aşa de important să aibă o astfel de menire? Pentru că acesta este rolul spiriduşilor de veacuri. Să vegheze asupra oamenilor. Şi chiar dacă sunt foarte puţini spiriduşii care coboară printre oameni, toţi ceilalţi, care îndeplinesc diverse sarcini în lumea lor, fără să vadă niciodată un om, nu fac altceva decât să ajute ca acei puţini spiriduşi ce ajung printre oameni să-i poată veghea mai bine şi să le poată fi de folos.

 

În ceea ce privea dorinţa lor cea mai arzătoare, cei doi prieteni se diferenţiau un pic. Pin îşi dorea cel mai tare să fie trimis între oameni acum, pentru acest Crăciun, chiar dacă nu ar fi fost printre primii o sută. Ştia că dacă nu va fi printre aceşti o sută, dar dacă va fi totuşi trimis pe pământ cu o însărcinare cât de mică, mai avea o şansă să ajungă în Camera Elitelor. Sigur că asta însemna o nouă şcoală, noi testări şi o nouă întrebare din partea celui mai bătrân spiriduş, dar va vedea lumea oamenilor curând. Nuc, în shimb, îşi dorea cel mai tare să fie între cei o sută cei mai buni, deşi ştia că era probabil să treacă multă vreme, poate chiar ani, până la prima misiune printre oameni. Dar prefera să ştie că va face ceva direct pentru ei, decât să le vadă lumea poate doar o dată, Crăciunul acesta, şi apoi să nu mai aibă dreptul să coboare printre ei.

Ajunseră la concluzia că a doua zi urmează să fie cea mai importantă zi din viaţa lor.

 

De-abia pe drumul de întoarcere spre casă, în întunericul care deja se lăsase, îşi dădu seama Pin că nu i-a spus nimic prietenului său despre discuţia cu stră-bunicul.

 

“O să-i spun mâine dimineaţă, în drum spre întrunire” îşi spuse Pin, luându-şi zborul, pentru că era deja târziu şi nu vroia să-şi necăjească părinţii.

 

*** 

O zi însorită, splendidă, bătea la fereastra lui Pin, care însă era teribil de somnoros. Adormise cu greu, abia spre dimineaţă, aşa că acum ar fi vrut să rămână în pat să mai doarmă. Dar de data asta, mama nu-l lăsă în pace, aşa cum făcea în alte dăţi când era somnoros, ci tot trăgea de el.

Deodată, Pin îşi dădu seama că e ziua întrunirii şi sări îngrozit din pat. Avea să fie un dezastru!

Sunt obosit! Sunt somnoros! N-o să mă pot concentra şi o să iau punctaj mic la întrebare! Of! Ce prost sunt! De ce n-am putut adormi mai repede aseară!

Mama îl privea amuzată din prag.

De ce zâmbeşti? Se răţoi Pin la ea.

Află răspunsul jos, la masă, când stră-bunicul povesti că exact aceleaşi cuvinte le spusese şi mama lui în ziua primei ei întruniri. Păi atunci, cum să nu se amuze?

 

Drumul spre sala de întrunire nu trecea pe lângă casa lui Nuc, aşa că la un moment dat, Pin îşi părăsi părinţii, bunicii şi stră-bunicul şi se duse să-şi ia prietenul. Nuc părea la fel de nedormit, cu cearcăne, cu ochii roşii. Părinţii lui Nuc plecaseră deja, aşa că Pin profită că erau doar ei doi şi îi povesti ce aflase de la stră-bunic cu o zi înainte. Şi pe măsură ce îi povestea, Pin îşi dădu seama că, dacă stră-bunicul avea dreptate, atunci intrarea în Camera Elitelor devenea şi mai importantă, pentru că atunci i-ar putea ajuta pe oameni să devină din nou buni. Nici nu termină bine de povestit că Nuc îi spuse:

– Acum înţelegi de ce este aşa de important să ajungem între cei mai buni o sută de spiriduşi din anul nostru?

Da, acum Pin înţelegea. Se uită plin de admiraţie la Nuc, care înţelesese acest lucru cu mult înaintea lui.

 

Ajunseră la sala de întruniri. Nuc urma să intre primul pentru marea întrebare, căci ordinea era alfabetică.

Pin era aşa de emoţionat, încât i se părea că nu mai vede bine, că nu mai recunoaşte spiriduşii din jur.

După ce Nuc dispăru în încăperea destinată marii întrebări, trecu o oră şi un sfert până îi veni şi lui rândul.

 

VA URMA

Întâmplarea I – Toamna

Toamnă frumoasă.
Am ieşit niţel în stradă, cât să trec drumul şi să-mi cumpăr nişte plicuri de la librărie. Şi toamna m-a izbit în faţă. La colţul străzii, o bătrânică vindea flori galbene de câmp.
„O sa iau câteva, mi-am spus, la întoarcere!”
Şi la întoarcere, cât pe ce să n-o mai găsesc. Plecase agale către casă, pe o străduţă, cu un braţ de flori rămas în braţe. O dureau picioarele şi nu mai putea să stea.
Am luat tot braţul.
Miros a câmp, a început de toamnă, a cer senin şi a linişte.
Chiar! Cum miroase liniştea?

Deunăzi, o bună prietenă mă întreba pe blogul ei, de când nu mi-am mai ridicat ochii din asfalt? Şi mi-am amintit cum atrag zâmbete ironice pentru că mai tot timpul dau în câte o groapă, ori nu văd că se termină trotuarul sau că cei de la electrica au întins o panglică galbenă ce bareaza drumul. Noroc cu ea, panglica, că altfel precis aş ateriza în gropile lor.


Şi azi am zâmbit cerului albastru de deasupra, şi frunzelor de-o sumedenie de culori şi porumbeilor ce rămân atârnaţi pe câte-o terasă de bloc.
Pentru că eu nu mă uit la asfalt.

Mă uit la toamnă, ori la oameni, ori la păsări, vorbesc cu pisicile pe care le întâlnesc (mai puţin cu câinii, căci nu ştiu de ce – le-oi părea o ciozvârtă interesantă – cam sar să mă muşte). Mă uit la soare, la lumină, la girofarul care face nino-nino, la banca pe care nu mă pot aşeza pentru că au năpădit-o castanele, şi doar nu le-oi da pe ele la o parte pentru mine!


I am a
Daffodil

What Flower
Are You?

Pagini

free hit counters