Posts Tagged 'nuc'

Poveste de iarnă – partea a II-a

Partea I

Încăperea în care intră era micuţă, iar într-un colţ al ei, pe un balansoar, părând că doarme, şedea un bătrân spiriduş. Semăna aşa de mult cu stră-bunicul lui, încât Pin se relaxă ca prin minune. Căută din priviri pernele pe care-şi făcea de obicei culcuş, dar negăsind nimic se aşeză pur şi simplu pe podea, cu piciorele încrucişate, chiar în faţa bătrânului. Obişnuit cu îndelungile tăceri ale stră-bunicului său, Pin nu fu nici surprins şi nu deveni nici nerăbdător în faţa nemişcării spiriduşului din faţa lui. Începu să-i analizeze mâinile, cuminţi aşezate în poală, apoi trăsăturile feţei. Dacă nu ar fi fost aşa de bătrân, Pin ar fi jurat că este stră-bunicul lui. Aceeaşi gură blândă, cu colţurile ridicate parcă într-un zâmbet, acelaşi nas proporţionat, cu vârful un pic în vânt, obraznic, aceleaşi sprâncene frumos curbate deasupra ochilor şi acelaşi ten străveziu, numai că mult mai ridat.

“Ar mai trebui să deschidă ochii, ca să-mi dau seama dacă asemănarea este completă” îşi spuse Pin.

Dorinţa i se împlini şi bătrânul deschise ochii brusc. “Aceeaşi privire limpede, senină şi verde ca a stră-bunicului! Şi ca a mea! gândi Pin.

Bătrânul îl străpunse cu privirea, încercând parcă să citească în străfundurile minţii lui. Apoi, mai întâi ochii, urmaţi de gură şi întreaga faţă, parcă i se lărgiră într-un zâmbet.

Pin se cutremură uşor. Avusese impresia, pentru câteva secunde, că bătrânul din faţa lui îi citise până şi cel mai ascuns dintre gânduri. “Să fie oare posibil?” se întrebă el.

În sfârşit, bătrânul spiriduş rupse tăcerea:

Eşti liber să pleci! şi îi arătă o altă uşă decât cea pe care intrase. Şi să ştii că este posibil, Pin. Totul este posibil. Depinde numai de tine.

Şi închise ochii.

Pin se ridică înmărmurit. Unde era întrebarea de care atâta se temuse? Şi ce punctaj putea să ia când nu scosese nici măcar o vorbă? Dar dacă e aşa cum spusese bătrânul spiriduş şi îi citise şi cel mai mic şi ascuns gând, atunci ştia totul despre el şi îl putea evalua corect.

Tot ceea ce îi rămânea de făcut era să spere că zâmbetul ce-i luminase faţa era un semn bun şi că făcuse impresie bună.

Ieşind din încăperea marii întrebări, Pin se trezi direct în Sala Întrunirilor. Aceasta era un soi de amfiteatru, ale cărei margini îi era imposibil să le zărească. Văzu foarte repede că amfiteatrul era împărţit în fâşii mai subţiri sau mai groase, tot în ordine alfabetică. Fâşia literei P, unde trebuia el să se ducă, era dintre cele mai groase. În schimb cea a literei F, unde trebuia să se găsească mama lui, Fia, era subţire de tot, aşa că se uită în acea parte, sperând că va reuşi să o zărească. La un moment dat i se păru că vede fluturarea unei eşarfe portocalii, ca aceea care mamei lui îi plăcea foarte mult, dar totul a durat doar o clipă şi nu fu sigur că n-a fost decât rodul imaginaţiei lui.

El se găsea chiar în mijlocul amfiteatrului, în locul acela rotund de unde porneau fâşiile cu fiecare literă. Observă că spiriduşii tineri, de-o seamă cu el, stăteau în primele rânduri, iar pe rândurile din spate urmau spiriduşii mai în vârstă. Cu cât erai mai bătrân, cu atât stăteai mai în spate.

Pin se repezi mai întâi spre fâşia literei N, căutându-l din ochi pe prietenul lui, Nuc. Îl găsi repede, chiar în primul rând al literei lui.

A fost totul în regulă? îl întrebă Pin apropiindu-se.

Cum nu se poate mai bine! îi zâmbi Nuc. Dar la tine? De ce a durat atâta?

A trecut aproape jumătate de oră între cel dinaintea ta şi tine. Iar ceilalţi, dacă stăteau cinci minute. Te-a întrebat mai multe lucruri?

Nu m-a întrebat nimic, spuse Pin în gura mare. Dar dându-şi seama că atrăsese privirile câtorva spiriduşi din preajmă, adăugă ferm: Nimic important!

Apoi, când i se păru că nimeni nu-i mai dă atenţie, se aplecă spre Nuc şi îi şopti:

Nu mi-a pus nici o întrebare. L-am privit o vreme cum stă în balansoar cu ochii închişi, apoi a deschis ochii şi ne-am privit unul pe altul. Apoi mi-a spus că pot să plec. Îţi povestesc totul amănunţit mai încolo.

Şi se îndreptă în fugă către litera lui. Îşi găsi repede locul, tot în primul rând, în faţa unui pupitru pe al cărui ecran clipea numele lui. Când se uită spre Nuc, îl văzu urmărindu-l încă uimit cu privirea. Asta nu putea să însemne decât că Nuc avusese parte de o întrebare.

Văzu şi Pin că alţi spiriduşi ieşeau pe rând, la intervale scurte, din aceeaşi încăpere din care ieşise şi el. Unii păreau mulţumiţi, mândri chiar, alţii abătuţi, alţii nepăsători.

Ultimul care ieşi din încăperea marii întrebări o făcu în fugă, cu ochii şiroind de lacrimi, strigând ceva de neînţeles şi care aproape se împiedică de prima treaptă a literei U. Avea să afle mai târziu că îl cheamă Ulm, că şi pe el bătrânul spiriduş îl primise nemişcat în balansoar şi cu ochii închişi. Numai că Ulm nu avea nici un străbunic cu aceleaşi apucături ca bătrânul spiriduş şi primul lucru la care s-a gândit a fost că bătrânul a păţit ceva. A încercat să meargă înapoi, de unde venise, să ceară ajutor, dar uşa era închisă. S-a repezit apoi la bătrân să vadă dacă mai răsuflă, încercând să-l mângâie, să-i insufle viaţă de la el. În cele din urmă, a zărit uşa de ieşire şi aşa a apărut în amfiteatru strigând după ajutor.

Dar în afară de Pin, altcineva nu îl văzuse şi nimeni nu îl auzea , căci în amfiteatru era o hărmălaie de nedescris.

Ulm s-a liniştit de-abia când a dat peste locul lui din primul rând al literei U, pe pupitru pâlpâind mare numele lui, sub care se găsea mesajul:

BĂTRÂNUL SPIRIDUŞ NU A PĂŢIT NIMIC, IAR TESTUL TĂU S-A SFÂRŞIT

***

Lumina începu să scadă în amfiteatru şi tăcerea se aşternu odată cu întunericul. Pe toate monitoarele pâlpâia acelaşi mesaj:

CONECTAŢI-VĂ CĂŞTILE. MAREA ÎNTRUNIRE ÎNCEPE

Pin, la fel ca majoritatea tinerilor spiriduşi, se grăbi să-şi pună căştile pe urechi, ca nu cumva să piardă ceva din această primă întrunire.

Uşa prin care venise se deschise din nou şi în amfiteatru intră cel mai bătrân spiriduş din lume. Se mişca surprinzător de uşor pentru vârsta lui. Dacă nu ar fi văzut cât de ridat este, Pin n-ar fi crezut că este chiar atât de bătrân. Şi iar i se păru că seamănă cu stră-bunicul. Îl văzu cum se aşează într-un balansoar din centru, pe care nici nu-l văzuse până atunci şi apoi, în căşti se revărsă vocea caldă, cu inflexiuni ghiduşe, a … străbunicului.

Pin îşi scutură cu putere capul. “Nu se poate aşa ceva!” Încercă să facă abstracţie de cât de familiară i se părea vocea şi să asculte ce spune.

Pentru cei ce încă nu mă cunosc, numele meu este Lan şi se spune că sunt cel mai bătrân spiriduş din lume. Cum am reuşit asta, zău dacă sunt în stare să vă spun!

Se auziră câteva răsete.

Nu voi ţine nici un discurs, pentru că ştiu că acum nu-şi are rostul, ci voi face doar anunţurile pe care le fac an de an. Cei 100 de spiriduşi care urmează să intre în Camera Elitelor se găsesc acum în primul rând al amfiteatrului.

Murmure lungi întrerupseră firul discursului. Cei aflaţi în primul rând se felicitau pe muteşte, din priviri râzătoare. Pin se bucura în tăcere pentru el, pentru Nuc, dar şi pentru spiriduşul pe care-l văzuse ieşind cu ochii în lacrimi din camera marii întrebări.

La fel ca în alţi ani, ţin să-i felicit în mod special pe primii trei din aceşti 100. Primul dintre ei, adică cel mai bun dintre cei buni, care a dovedit că este gata să dea o mâna de ajutor oricui şi în orice împrejurare, oricât de irealizabilă ar părea aceasta, este Ulm, de la Şcoala Apusul Îndepărtat.

O lumină aurie se abătu asupra spiriduşului ultim intrat în sala întrunirii, care avea din nou ochii în lacrimi şi abia se putea ţine pe picioare.

– Al doilea, care nutreşte nişte sentimente de dragoste neţărmurită pentru toată lumea şi care a dovedit că, pe oricine ar întâlni, mai întâi îl aseamănă cu un membru al familiei, iar apoi este gata de orice pentru el, este Pin, de la Şcoala de Răsărit, de care personal sunt foarte mândru, pentru că îmi aminteşte de vremurile când eram ca el nu doar ca vârstă, ci şi ca fel de a fi.

Pin, roşu până în vârful urechilor, stătea în picioare în mijlocul unei lumini argintii şi putea să vadă că imaginea lui de aproape se găsea pe monitoarele tuturor celor din preajmă.

Cel de-al treilea, pentru care prietenia este cel mai valoros lucru din lumea asta şi în numele căreia este gata de cele mai nebuneşti acţiuni, este Nuc, tot de la Şcoala de Răsărit.

Nuc se ridică drept şi mândru, înconjurat de o lumină arămie, iar privirile îl căutară pe Pin, căruia îi zâmbi fericit.

Totul depăşea orice aşteptări. Nu numai că amândoi se aflau în Camera Elitelor, dar mai erau şi printre primii trei. Cu siguranţă vor coborî pe Pământ încă din acest Crăciun.

Felicitări li se cuvin însă şi celorlalţi nouzecişişapte spiriduşi care au reuşit anul acesta să intre în Camera Elitelor, ca şi tuturor absolvenţilor din întreaga lume. Ştiţi cu toţii că, chiar dacă nu vă veţi întâlni cu oameni, rolul vostru poate fi foarte însemnat. Depinde numai de voi. Şi o ultimă rugăminte înainte de a termina. Puteţi povesti totul despre această zi colegilor, prietenilor, familiei, oricărui spiriduş mai mare decât voi. Dar niciodată să nu povestiţi unui spiriduş care nu a terminat încă şcoala, oricât de bun prieten v-ar fi. Acestea fiind spuse, rog pe fiecare să urmeze instrucţiunile de pe propriul monitor.

“TASTEA: CAMERĂ ELITELOR

Pin scrise repede. Ecranul se înegri câteva secunde, apoi îi ceru numele. Îl scrise şi pe acesta.

“LIPEŞTE-ŢI NASUL DE ECRAN PENTRU IDENTIFICARE”

Pin izbucni în râs. Se uită în jur şi pe toţi cei apropiaţi îi văzu scriind de zor. “Or fi având nume mai lungi!” îşi spuse Pin şi ridică din umeri.

Apoi îşi lipi nasul de ecran. Aproape instantaneu simţi cum scaunul începe să-i coboare, ca un lift, deodată cu monitorul de care avea nasul lipit. Se desprinse de el şi văzu noul afişaj:

ÎN DRUM SPRE CAMERA ELITELOR

Răsuflă uşurat. “Sunt pe drumul cel bun” gândi. Scaunul îşi încetă coborârea şi începu să alunece în faţă. Pin nu putea desluşi nimic în întunericul care îl înconjura, dar bănui că înainta pe un soi de culoar sau un tunel. În scurtă vreme, scaunul se opri din nou şi porni să urce. Treptat, Pin fu invadat de lumină şi se trezi într-un nou amfiteatru, mult mai mic şi în care nu mai apărea împărţirea în ordine alfabetică.

Amfiteatrul era plin de spiriduşi mai tineri sau mai bătrâni, dar nici unul de o vârstă cu el. Nu-şi făcu însă griji, pentru că observă că este înconjurat de multe locuri goale.

Imediat, în dreapta lui , apăru un nou pupitru. Era Ulm, cel mai bun spiriduş din generaţia lui. Pin îi zâmbi şi îi întinse mâna. Cu faţa luminată toată, Ulm i-o strânse:

Sunt Ulm şi vin din Apus. Dar asta ştii deja. Nici nu-ţi imaginezi cât de emoţionat sunt. N-am crezut vreodată că voi ajunge în Camera Elitelor şi încă drept cel mai bun spiriduş. La mine la şcoală, hai, mai treacă-meargă, dar din toată lumea?

La cum eşti gata să sari în ajutorul oricui, n-ai de ce să te miri că eşti cel mai bun. O meriţi!

Un huruit se auzi în stânga lui Pin şi acolo apăru Nuc.

El este Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al meu, se adresă Pin lui Ulm. Ar fi frumos să fim toţi trei prieteni …! şi îi privi întrebător pe amândoi.

Sigur că da! exclamă Nuc.

Ulm nu trebuia să mai spună nimic. Radia atâta fericire, încât nimeni nu se îndoia că ar fi primul care s-ar arunca în aşa o prietenie.

Încet, încet, locurile din jurul lor se umplură.

Apoi, în mijlocul amfiteatrului apăru cel mai bătrân spiriduş, în acelaşi balansoar. Îşi drese un pic vocea, semn pentru toţi că trebuie să înceteze cu discuţiile şi cu o încruntătură, începu:

Situaţia nu este deloc frumoasă, aşa cum majoritatea ştiţi deja. Iar voi, cei tineri – şi zicând acestea, îi învălui cu o privire caldă pe toţi cei din jurul lui Pin – aflaţi acum. Oamenii, pământenii, cei pentru care existăm noi pe lume, nu mai sunt cum erau odată. Nu mai cred în existenţa noastră, a spiriduşilor, ori a zânelor sau a piticilor. Iar toţi oamenii care au pierdut credinţa în existenţa unor fiinţe ca noi, au devenit mai răi, mai intoleranţi, au din ce în ce mai puţine clipe de bucurie. Şi acest lucru ar fi trebuit să-l împiedicăm noi. Dar iată că de ani buni de zile ne luptăm să oprim înrăirea oamenilor fără să reuşim nimic. Pentru că oamenii sunt muritori, nu trăiesc o veşnicie, ca noi. Şi de multe ori am îmbunat oameni care peste puţin timp s-au dus şi cu ei şi convingerile lor. Pentru anul acesta, ne-am gândit la câteva lucruri, poate reuşim să schimbăm ceva. În primul rând, încercările noastre de îmbunare se vor îndrepta cu precădere spre copii. Pentru că ei vor putea vreme mai îndelungată să transmită şi celor din jur adevărata bunătate. În al doilea rând, spiriduşii nu vor mai acţiona solitari. În acest an vom forma grupuri de trei spiriduşi, care vor avea aceeaşi sarcină de dus la îndeplinire, împreună. Şi în al treilea rând, toţi cei o sută de spiriduşi intraţi acum în Camera Elitelor vor coborî acest Crăciun pe Pământ. Grupurile de spiriduşi vor fi formate dintr-un spiriduş cu experienţă îndelungată, unul cu experienţă medie şi unul fără experienţă. Există o singură excepţie de la această regulă. Ulm, Pin şi Nuc vor forma ei trei o echipă. Este un experiment în care dăm frâu liber imaginaţiei lor.

Murmure puternice străbătură sala.

Acum pe ecrane puteţi vedea componenţa grupului din care fiecare face parte, iar în sertarul pupitrului găsiţi toate instrucţiunile de care aveţi nevoie. Vă mulţumim şi să ne revedem cu bine după Crăciun.

Pe ecranul lui Pin pâlpâiră de câteva ori cele trei nume, apoi dispărură şi în locul lor apăru mesajul:

“DACĂ VREI SĂ PLECI APASĂ PE BUTONUL ORANGE. NU UITA PLICUL DIN SERTAR”

Pin deschise sertarul şi scoase plicul. Părea extrem de subţire. “Ce instrucţiuni am primit oare într-un plic care pare gol?” se întrebă el. Înăuntru găsi o foaie pe care se găseau două rânduri:

“Mâine, la ora 8.00, împreună cu cei doi prieteni ai tăi, eşti aşteptat la Şcoala din Răsărit, în biroul directorului”

Îl amuză ideea că bătrânul spiriduş, care scrisese probabil aceste rânduri, era convins că Ulm îi era deja prieten. Se întoarse către acesta şi îl văzu cu ochii pironiţi în scrisoarea lui, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Tu unde o să stai la noapte? îl întrebă Pin. Bănuiesc că n-are rost să pleci în Apus, ca să te întorci mâine dimineaţă. Cred că faci câteva ore până acolo, chiar şi în zbor.

Aşa este. Am plecat azi dimineaţă la 4, ca să ajungem la 8 aici. Deşi puteam întârzia fără grijă, că oricum am intrat ultimul în amfiteatru. Nu ştiu însă ce voi face acum. Trebuie să vorbesc cu ai mei.

Ai putea să dormi la mine, spuse Pin. Ai mei s-ar bucura cu siguranţă. De mine, nici nu mai vorbesc. Şi poate îl lasă şi pe Nuc să doarmă la mine, zise el întorcându-se spre Nuc.

Ar fi grozav! strigară Nuc şi Ulm într-un glas.

VA URMA

Fia – Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „a face”, „a produce”, „a fabrica”.

Poveste de iarnă

În lumea spiriduşilor era agitaţie mare. Se apropia iarna şi aveau din ce în ce mai multe de făcut. Spiriduşii tineri, care abia terminaseră şcoala, erau cei mai agitaţi. Ei nu ştiau încă ce vor avea de făcut.

Unii urmau să fie trimişi la Moş Crăciun, să-l ajute să citească scrisorile de la oameni, alţii urmau să-i ajute pe pitici să contruiască jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alţii urmau să colinde lumea în lung şi în lat şi să hotărască cine merită şi cine nu merită să primească daruri de la Moş Crăciun.

În sinea lor, toţi micii spiriduşi sperau să fie trimişi să colinde lumea. Ce putea fi mai minunat, după atâta vreme petrecută în şcoală, decât să străbată lumea oamenilor dintr-un capăt în altul.

 

Spiriduşul Pin era unul dintre cei mai mici din cei ce tocmai terminaseră şcoala, dar şi unul dintre cei mai isteţi. Tocmai de aceea visa clipă de clipă, că va fi trimis în lumea oamenilor. Nu mai avea stare şi se învârtea atât de zgomotos prin casă, încât în cele din urmă, ca să-l mai liniştească, stră-bunicul îl chemă la el să-i povestească despre vremurile în care şi el de-abia terminase şcoala.

Lui Pin îi plăcea mult să-l asculte, dar acum mai degrabă s-ar fi întâlnit cu prietenii lui de la şcoală, să-şi imagineze ce vor face peste iarnă, decât să-l asculte pe bătrânul spiriduş.

Ţinea însă prea mult la stră-bunicul lui, astfel că, de îndată ce-i auzi chemarea, alergă la el.

 

Ca întotdeauna, îşi făcu un culcuş din perne pe jos şi se cuibări acolo, aşteptând cu nerăbdare ca bătrânul să-şi înceapă povestea. Dar acesta nu zicea nimic. Stătea în balansoarul de aceeaşi vârstă cu el şi părea că doarme. Pin ştia însă că nu doarme.

 

Aproape adormise el în culcuşul de perne, când stră-bunicul rupse tăcerea:

– Erau alte vremuri când am terminat eu şcoala. Pentru unii era mai uşor, pentru alţii era mai greu … Tu ce-ţi doreşti să faci acum, că ai terminat cu şcoala?

Să fiu trimis în lumea oamenilor, strigă imediat Pin. Ce poate fi mai frumos! Nu-ţi dai seama? Câte aventuri … ! 

Nu o să fie deloc uşor dacă te trimit acolo, jos, printre oameni, ştii?

De ce să nu fie uşor? Nu am altceva de făcut decât să mă plimb de colo-colo şi să-i găsesc pe toţi oamenii care au aură de bunătate. Nimic mai simplu! Şi între timp voi putea vedea toate minunăţiile din lumea lor despre care am auzit atâtea.

Of! Ce tânăr şi naiv eşti, oftă bătrânul. Chiar crezi că este uşor să-i găseşti pe oamenii cu aură? Pe vremea mea, da, era uşor. Îi întâlneai la tot pasul. Dar acum … o să vezi. Oamenii nu mai cred în sărbători, nu mai cred că există Moş Crăciun, pitici şi spiriduşi. Ca urmare, s-au înrăit. Şi numai oamenii cu adevărat buni, neduşmănoşi, cu gâduri frumoase şi privirea limpede, care se pot bucura cu inima uşoară de venirea unei sărbători, au această aură. O să ţi se pară tot timpul că vezi aura care trebuie, o să te repezi fericit către acel om şi ajuns aproape o să descoperi că este vorba doar de “un gând bun de Crăciun”, atâta tot. Va trebui să fi foarte atent să nu te păcăleşti.

Nu te cred! Nu poate fi adevărat! sări Pin de pe pernele lui. Dacă ar fi aşa cum spui, piticii n-ar avea atât de mult de lucru cu pregătitul cadourilor!

Nici nu mai au, mormăi stră-bunicul. Piticii s-ar descurca singuri cu darurile. Şi doar pentru că noi ţinem foarte mult la tradiţii şi nu ne dăm în lături de la nimic ca să le păstrăm, continuăm să trimitem spiriduşii tineri să-i ajute pe pitici.

 

Pin căzu pe gânduri. Să fie adevărat ce auzise de la stră-bunicul? Până acum, nimic din ce-i spusese de-a lungul anilor nu se dovedise a fi greşit. Dar poate că acum se înşela. Nu se putea ca toţi colegii lui , ca de altfel şi el, să viseze la minunăţia călătoriilor în lumea oamenilor şi acestea să se dovedească a fi taman pe dos! Pur şi simplu nu se putea! De data asta stră-bunicul greşeşte.” concluzionă Pin.

 

Stră-bunicul părea că a adormit din nou, aşa că Pin se ridică încetişor şi ieşi tiptil din încăpere.

Se mai învârti o vreme fără rost prin casă, după care hotărî să se ducă la Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al lui. Trebuia să-i povestească cele auzite de la stră-bunic, căci altfel simţea că nu-şi găseşte liniştea.

 

Afară era ger şi vântul bătea cu putere, dar Pin parcă nici nu simţea. Îi plăcea mult să meargă pe afară, indiferent de vreme, şi îi plăcea să meargă, nu să zboare. În zbor, în două minute ar fi ajuns la Nuc acasă, dar aşa, se putea plimba aproape o jumătate de oră.

Când bătu la geamul lui Nuc, avea nasul îngheţat şi roşu, la fel ca şi obrajii, dar radia de voie bună. Aproape că uitase vorbele stră-bunicului şi vorbi cu Nuc de cu totul alte lucruri. Se întrebau amândoi cum va fi a doua zi, la întrunirea atât de aşteptată. Ştiau că la această întrunire, dinaintea Crăciunului, se adunau spiriduşii din întreaga lume, mai puţin cei care încă mergeau la şcoală. La această mare întrunire, aveau să fie anunţaţi cei mai buni o sută de spiriduşi proaspăt absolvenţi. Nimeni nu ştia dinainte care vor fi aceştia, pentru că erau şcoli de spiriduşi în toată lumea şi chiar dacă cei doi erau cei mai buni la şcoala lor, puteau fi alţi o sută mai buni decât ei la alte şcoli. În plus, la intrarea în sala de întrunire, fiecare absolvent trecea printr-o încăpere în care cel mai bătrân spiriduş din lume le punea câte o întrebare. La această întrbare nu existau răspunsuri greşite. Toate răspunsurile erau bune. Doar că fiecare răspuns primea un punctaj mai mare sau mai mic, care putea fi decisiv pentru plasarea în primii o sută. Se spunea că nu contează numai ce spui, ci atitudinea pe care o ai în faţa întrebării şi privirea pe care o ai şi cel mai mic gest pe care îl faci.

Atât Pin, cât şi Nuc sperau să fie printre primii o sută. Asta însemna intrarea în Camera Elitelor, formată din spiriduşii care primeau întotdeauna misiuni printre oameni. De ce era aşa de important să aibă o astfel de menire? Pentru că acesta este rolul spiriduşilor de veacuri. Să vegheze asupra oamenilor. Şi chiar dacă sunt foarte puţini spiriduşii care coboară printre oameni, toţi ceilalţi, care îndeplinesc diverse sarcini în lumea lor, fără să vadă niciodată un om, nu fac altceva decât să ajute ca acei puţini spiriduşi ce ajung printre oameni să-i poată veghea mai bine şi să le poată fi de folos.

 

În ceea ce privea dorinţa lor cea mai arzătoare, cei doi prieteni se diferenţiau un pic. Pin îşi dorea cel mai tare să fie trimis între oameni acum, pentru acest Crăciun, chiar dacă nu ar fi fost printre primii o sută. Ştia că dacă nu va fi printre aceşti o sută, dar dacă va fi totuşi trimis pe pământ cu o însărcinare cât de mică, mai avea o şansă să ajungă în Camera Elitelor. Sigur că asta însemna o nouă şcoală, noi testări şi o nouă întrebare din partea celui mai bătrân spiriduş, dar va vedea lumea oamenilor curând. Nuc, în shimb, îşi dorea cel mai tare să fie între cei o sută cei mai buni, deşi ştia că era probabil să treacă multă vreme, poate chiar ani, până la prima misiune printre oameni. Dar prefera să ştie că va face ceva direct pentru ei, decât să le vadă lumea poate doar o dată, Crăciunul acesta, şi apoi să nu mai aibă dreptul să coboare printre ei.

Ajunseră la concluzia că a doua zi urmează să fie cea mai importantă zi din viaţa lor.

 

De-abia pe drumul de întoarcere spre casă, în întunericul care deja se lăsase, îşi dădu seama Pin că nu i-a spus nimic prietenului său despre discuţia cu stră-bunicul.

 

“O să-i spun mâine dimineaţă, în drum spre întrunire” îşi spuse Pin, luându-şi zborul, pentru că era deja târziu şi nu vroia să-şi necăjească părinţii.

 

*** 

O zi însorită, splendidă, bătea la fereastra lui Pin, care însă era teribil de somnoros. Adormise cu greu, abia spre dimineaţă, aşa că acum ar fi vrut să rămână în pat să mai doarmă. Dar de data asta, mama nu-l lăsă în pace, aşa cum făcea în alte dăţi când era somnoros, ci tot trăgea de el.

Deodată, Pin îşi dădu seama că e ziua întrunirii şi sări îngrozit din pat. Avea să fie un dezastru!

Sunt obosit! Sunt somnoros! N-o să mă pot concentra şi o să iau punctaj mic la întrebare! Of! Ce prost sunt! De ce n-am putut adormi mai repede aseară!

Mama îl privea amuzată din prag.

De ce zâmbeşti? Se răţoi Pin la ea.

Află răspunsul jos, la masă, când stră-bunicul povesti că exact aceleaşi cuvinte le spusese şi mama lui în ziua primei ei întruniri. Păi atunci, cum să nu se amuze?

 

Drumul spre sala de întrunire nu trecea pe lângă casa lui Nuc, aşa că la un moment dat, Pin îşi părăsi părinţii, bunicii şi stră-bunicul şi se duse să-şi ia prietenul. Nuc părea la fel de nedormit, cu cearcăne, cu ochii roşii. Părinţii lui Nuc plecaseră deja, aşa că Pin profită că erau doar ei doi şi îi povesti ce aflase de la stră-bunic cu o zi înainte. Şi pe măsură ce îi povestea, Pin îşi dădu seama că, dacă stră-bunicul avea dreptate, atunci intrarea în Camera Elitelor devenea şi mai importantă, pentru că atunci i-ar putea ajuta pe oameni să devină din nou buni. Nici nu termină bine de povestit că Nuc îi spuse:

– Acum înţelegi de ce este aşa de important să ajungem între cei mai buni o sută de spiriduşi din anul nostru?

Da, acum Pin înţelegea. Se uită plin de admiraţie la Nuc, care înţelesese acest lucru cu mult înaintea lui.

 

Ajunseră la sala de întruniri. Nuc urma să intre primul pentru marea întrebare, căci ordinea era alfabetică.

Pin era aşa de emoţionat, încât i se părea că nu mai vede bine, că nu mai recunoaşte spiriduşii din jur.

După ce Nuc dispăru în încăperea destinată marii întrebări, trecu o oră şi un sfert până îi veni şi lui rândul.

 

VA URMA