Archive Page 2

minunile Ateneului

Sâmbătă seara. Încăperea mea este un adevărat talmeş-balmeş.

Partituri răspândite pe jos îşi aşteaptă rândul să intre în mapa de concert.

Mă reped la calculator să deschid mail-ul de pe grup cu repertoriul, să nu cumva să greşesc ordinea pieselor.

Într-un colt, pe masa de călcat, şade şifonată rochia verde. Şi ea îşi aşteaptă rândul.

Dar mai întâi să-mi iau un ton să mai repet Polorum regina (deşi o visez noapte de noapte), că parcă în acut nu-mi iese chiar foarte bine. Să cânt mai popular! mi-a zis Voicu, dirijorul. Hm! Mai popular înseamnă mai deschis si dacă glasul nu-mi este în perfectă stare, deschisul acela, în loc să fie cald, o să zgârie.

Vocea dă semne de răceală. Atât de înspăimântată să fie încât să caute aşa o scăpare? Am eu ac de cojocul ei şi de vrea într-adevăr să răguşească, să-şi pună pofta-n cui şi să mai aştepte o zi!

Încă nu mi-e frică. Dar ştiu că îmi va fi. Mă cuprinde cam cu o piesă înainte de solo. Şi de fiecare dată îmi spun: Ce bine! O să-mi tremure vocea acum, în mijlocul corului şi până ce voi cânta singură, se duce.

Da’ de unde! Când începe piesa mea, o căldură imensă mă cuprinde din cap până-n picioare, respiraţia mi se taie şi lucrurile scapă de sub control, chiar dacă refuz să cred. Eu pornesc să cânt plină de curaj şi avânt, sunetele ies acolo unde trebuie. Piesa e frumoasă, îmi place şi îmi iese bine. Mă las purtată de ea, cresc intensitatea aşa cum mi-o cere, mai am puţin şi ajung la sfârşitul frazei muzicale, mai am două note de susţinut şi mă trezesc că aerul … ia-l de unde nu-i! Idei, soluţii mi se perindă în minte într-o fracţiune de secundă, da’ nici una nu pare cu adevărat bună. Mai reuşesc o notă cu rămăşiţe de aer şi frâng totul cu o respiraţie nelalocul ei. Tot farmecul în care am învăluit piesa piere.

De două ori am păţit acelaşi lucru. Şi mâine mă aşteaptă Ateneul. Cu toată istoria lui, cu scena pe care-au cântat atâtea voci minunate, cu acustica lui care îmblânzeşte şi rotunjeşte, cu magia în care este învăluit încă de când am auzit prima dată de el, cu tainele dezvăluite la repetiţiile pentru alte concerte, cu emoţiile şi simţirile tuturor concertelor adunate sub cupola încăpătoare. Dar eu încă mai sper să înving emoţiile şi măcar de dragul Ateneului, de data asta să-mi iasă aşa cum ştiu că ar fi posibil.

Reuşesc să isprăvesc cu toate lucrurile ce stăteau la coadă aşteptând să fie făcute.

Îmi separ un gălbenuş de ou de albuş. Nu este o glumă, gălbenuşul de ou chiar îi face bine vocii. Îi pun niţel zahăr şi amestec temeinic. Apoi umplu cana cu lapte bine încălzit şi cu ea aburindă mă strecor în pat. E cald, e bine, laptele îmi înbunează corzile vocale. Adorm întrebându-mă dacă dimineaţă vocea va suna bine sau dogită de răceală.

Duminică, 7 dimineaţa. Este momentul să fac ochi. Concertul este la 11 a.m., ora inumană pentru cântul vocal. La 11 dimineaţa, vocea abia a netezit o parte din cutele lăsate de pernă. De unde limpezime, claritate, dulceaţă?

Reuşesc să o păcălesc. Pe la 10, după două reprize de vocalize cu tot corul, vocea mea crede că e trecut de amiază şi începe să sune bine.

Ne-adunăm în holul Ateneului şi începem Toudion. Urcăm scările melc. Fetele printr-o parte, băieţii prin cealaltă. Fără dirijor, fără coordonare, sunetele se zbenguie libere printre coloane, pe sub cupolă. În sală sper că se aude zvon de cânt venit de nicăieri. Ajungem la intrarea în sală. Păşim printre rânduri cântând Kyrie Eleison. Oamenii întorc capetele şi se uită la noi surprinşi şi zâmbitori. Pasul îmi tremură, vocea asemenea şi asta face ca totul să fie şi mai solemn. Trecem la următoarea piesă, Pripeală, scrisă de Filotei Monahul. Mă imaginez la mănăstirea Cozia a anului 1400. Solo-ul mă face să cred că Filotei era bas.

Ave Maria, doar cu fetele, sună îngereşte. Nu ştiu ce se-aude în sală, dar la noi sunetele picură parcă de pe alte tărâmuri. Băieţii ne răspund din vremurile trecute ale epocii gregoriene.

Păşesc în faţă. Alex, care are de cântat strofa a doua şi împreună cu care trebuie să cânt strofa a treia e relaxat şi zâmbitor. Îmi dă încredere. Voicu îmi zâmbeşte la rândul lui. Arunc o privire fugară către sală. Îndeajuns ca să văd chipuri luminoase şi ochi prietenoşi.

Corul începe. Alex murmură cu ei.

Voicu îmi dă intrarea: „Et in partum virgo Deo gravida …”. Urc frumos, cresc intensitatea, vocea nu-mi tremură, reuşesc, nu ştiu cum (minunile Ateneului), să dozez aerul cum trebuie şi sfârşesc strofa aşa cum visam să o fac. Corul reia ultima mea frază. Intră şi Alex cu strofa a doua, din nou cor şi la strofa a treia deja totul e frumos. Duetul iese bine, sunetul mi-e cald, bucuria reuşitei mă cuprinde şi la final aproape că nu ştiu ce mai am de făcut. Când să mă aplec, când să mă retrag înapoi în cor, cu spatele sau cu faţa?

Restul concertului este o feerie, o plutire, mă las purtată de muzică în toate formele ei. O virgo splendens curge neaşteptat de lin, un pic mai rar decât la repetiţii, se învolburează către punctul culminant care trece de la o voce la alta (canon fiind) şi ne trezim la final cu cea mai bună interpretare de până acum.

Zâmbesc la reluarea năstruşnicului Tourdion cu gândul la paharul de vin ce va să vie mai pe seară.

Săltăreţul Pavanne ne înseninează şi mai mult.

Trecem la secolul XX, cu Benedic, anima mea şi Eli, Eli piese cu o încărcătură emoţională fantastică. Iarăşi nu ştiu ce simte sala, dar sunt momente în care eu mă cutremur cântând. Iar la Eli, Eli, tensiunea mocneşte, creşte, te trec fiori la căderile în glisando, băieţii surprind cu câte o intrare în piano. Iar finalul … incredibil cum se deschide luminos şi liniştitor, registrul fiind unul foarte grav.

Cu Romaniţă şi Junii buni colindători facem trecerea către experimentul care a generat concertul: asamblajul inedit între muzica gregoriană şi muzica electronică. Revenim în secole demult apuse, cu Fulget Dies – anonim, Italia, Verbum Patris hodie – anonim, Italia, Firenze, Sonet vox ecclesiae – anonim, Italia, Cividale del Friuli şi Procedentem sponsum. Inserţii vocale ce se pierd într-un fond sonor electronic. Momente în care vocile ies deasupra, învingând puterea electro şi momente în care băieţii sunt doar o părere, călugări aflaţi peste trei dealuri şi două văi.

Anunțuri

Poveste de iarnă

În lumea spiriduşilor era agitaţie mare. Se apropia iarna şi aveau din ce în ce mai multe de făcut. Spiriduşii tineri, care abia terminaseră şcoala, erau cei mai agitaţi. Ei nu ştiau încă ce vor avea de făcut.

Unii urmau să fie trimişi la Moş Crăciun, să-l ajute să citească scrisorile de la oameni, alţii urmau să-i ajute pe pitici să contruiască jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alţii urmau să colinde lumea în lung şi în lat şi să hotărască cine merită şi cine nu merită să primească daruri de la Moş Crăciun.

În sinea lor, toţi micii spiriduşi sperau să fie trimişi să colinde lumea. Ce putea fi mai minunat, după atâta vreme petrecută în şcoală, decât să străbată lumea oamenilor dintr-un capăt în altul.

 

Spiriduşul Pin era unul dintre cei mai mici din cei ce tocmai terminaseră şcoala, dar şi unul dintre cei mai isteţi. Tocmai de aceea visa clipă de clipă, că va fi trimis în lumea oamenilor. Nu mai avea stare şi se învârtea atât de zgomotos prin casă, încât în cele din urmă, ca să-l mai liniştească, stră-bunicul îl chemă la el să-i povestească despre vremurile în care şi el de-abia terminase şcoala.

Lui Pin îi plăcea mult să-l asculte, dar acum mai degrabă s-ar fi întâlnit cu prietenii lui de la şcoală, să-şi imagineze ce vor face peste iarnă, decât să-l asculte pe bătrânul spiriduş.

Ţinea însă prea mult la stră-bunicul lui, astfel că, de îndată ce-i auzi chemarea, alergă la el.

 

Ca întotdeauna, îşi făcu un culcuş din perne pe jos şi se cuibări acolo, aşteptând cu nerăbdare ca bătrânul să-şi înceapă povestea. Dar acesta nu zicea nimic. Stătea în balansoarul de aceeaşi vârstă cu el şi părea că doarme. Pin ştia însă că nu doarme.

 

Aproape adormise el în culcuşul de perne, când stră-bunicul rupse tăcerea:

– Erau alte vremuri când am terminat eu şcoala. Pentru unii era mai uşor, pentru alţii era mai greu … Tu ce-ţi doreşti să faci acum, că ai terminat cu şcoala?

Să fiu trimis în lumea oamenilor, strigă imediat Pin. Ce poate fi mai frumos! Nu-ţi dai seama? Câte aventuri … ! 

Nu o să fie deloc uşor dacă te trimit acolo, jos, printre oameni, ştii?

De ce să nu fie uşor? Nu am altceva de făcut decât să mă plimb de colo-colo şi să-i găsesc pe toţi oamenii care au aură de bunătate. Nimic mai simplu! Şi între timp voi putea vedea toate minunăţiile din lumea lor despre care am auzit atâtea.

Of! Ce tânăr şi naiv eşti, oftă bătrânul. Chiar crezi că este uşor să-i găseşti pe oamenii cu aură? Pe vremea mea, da, era uşor. Îi întâlneai la tot pasul. Dar acum … o să vezi. Oamenii nu mai cred în sărbători, nu mai cred că există Moş Crăciun, pitici şi spiriduşi. Ca urmare, s-au înrăit. Şi numai oamenii cu adevărat buni, neduşmănoşi, cu gâduri frumoase şi privirea limpede, care se pot bucura cu inima uşoară de venirea unei sărbători, au această aură. O să ţi se pară tot timpul că vezi aura care trebuie, o să te repezi fericit către acel om şi ajuns aproape o să descoperi că este vorba doar de “un gând bun de Crăciun”, atâta tot. Va trebui să fi foarte atent să nu te păcăleşti.

Nu te cred! Nu poate fi adevărat! sări Pin de pe pernele lui. Dacă ar fi aşa cum spui, piticii n-ar avea atât de mult de lucru cu pregătitul cadourilor!

Nici nu mai au, mormăi stră-bunicul. Piticii s-ar descurca singuri cu darurile. Şi doar pentru că noi ţinem foarte mult la tradiţii şi nu ne dăm în lături de la nimic ca să le păstrăm, continuăm să trimitem spiriduşii tineri să-i ajute pe pitici.

 

Pin căzu pe gânduri. Să fie adevărat ce auzise de la stră-bunicul? Până acum, nimic din ce-i spusese de-a lungul anilor nu se dovedise a fi greşit. Dar poate că acum se înşela. Nu se putea ca toţi colegii lui , ca de altfel şi el, să viseze la minunăţia călătoriilor în lumea oamenilor şi acestea să se dovedească a fi taman pe dos! Pur şi simplu nu se putea! De data asta stră-bunicul greşeşte.” concluzionă Pin.

 

Stră-bunicul părea că a adormit din nou, aşa că Pin se ridică încetişor şi ieşi tiptil din încăpere.

Se mai învârti o vreme fără rost prin casă, după care hotărî să se ducă la Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al lui. Trebuia să-i povestească cele auzite de la stră-bunic, căci altfel simţea că nu-şi găseşte liniştea.

 

Afară era ger şi vântul bătea cu putere, dar Pin parcă nici nu simţea. Îi plăcea mult să meargă pe afară, indiferent de vreme, şi îi plăcea să meargă, nu să zboare. În zbor, în două minute ar fi ajuns la Nuc acasă, dar aşa, se putea plimba aproape o jumătate de oră.

Când bătu la geamul lui Nuc, avea nasul îngheţat şi roşu, la fel ca şi obrajii, dar radia de voie bună. Aproape că uitase vorbele stră-bunicului şi vorbi cu Nuc de cu totul alte lucruri. Se întrebau amândoi cum va fi a doua zi, la întrunirea atât de aşteptată. Ştiau că la această întrunire, dinaintea Crăciunului, se adunau spiriduşii din întreaga lume, mai puţin cei care încă mergeau la şcoală. La această mare întrunire, aveau să fie anunţaţi cei mai buni o sută de spiriduşi proaspăt absolvenţi. Nimeni nu ştia dinainte care vor fi aceştia, pentru că erau şcoli de spiriduşi în toată lumea şi chiar dacă cei doi erau cei mai buni la şcoala lor, puteau fi alţi o sută mai buni decât ei la alte şcoli. În plus, la intrarea în sala de întrunire, fiecare absolvent trecea printr-o încăpere în care cel mai bătrân spiriduş din lume le punea câte o întrebare. La această întrbare nu existau răspunsuri greşite. Toate răspunsurile erau bune. Doar că fiecare răspuns primea un punctaj mai mare sau mai mic, care putea fi decisiv pentru plasarea în primii o sută. Se spunea că nu contează numai ce spui, ci atitudinea pe care o ai în faţa întrebării şi privirea pe care o ai şi cel mai mic gest pe care îl faci.

Atât Pin, cât şi Nuc sperau să fie printre primii o sută. Asta însemna intrarea în Camera Elitelor, formată din spiriduşii care primeau întotdeauna misiuni printre oameni. De ce era aşa de important să aibă o astfel de menire? Pentru că acesta este rolul spiriduşilor de veacuri. Să vegheze asupra oamenilor. Şi chiar dacă sunt foarte puţini spiriduşii care coboară printre oameni, toţi ceilalţi, care îndeplinesc diverse sarcini în lumea lor, fără să vadă niciodată un om, nu fac altceva decât să ajute ca acei puţini spiriduşi ce ajung printre oameni să-i poată veghea mai bine şi să le poată fi de folos.

 

În ceea ce privea dorinţa lor cea mai arzătoare, cei doi prieteni se diferenţiau un pic. Pin îşi dorea cel mai tare să fie trimis între oameni acum, pentru acest Crăciun, chiar dacă nu ar fi fost printre primii o sută. Ştia că dacă nu va fi printre aceşti o sută, dar dacă va fi totuşi trimis pe pământ cu o însărcinare cât de mică, mai avea o şansă să ajungă în Camera Elitelor. Sigur că asta însemna o nouă şcoală, noi testări şi o nouă întrebare din partea celui mai bătrân spiriduş, dar va vedea lumea oamenilor curând. Nuc, în shimb, îşi dorea cel mai tare să fie între cei o sută cei mai buni, deşi ştia că era probabil să treacă multă vreme, poate chiar ani, până la prima misiune printre oameni. Dar prefera să ştie că va face ceva direct pentru ei, decât să le vadă lumea poate doar o dată, Crăciunul acesta, şi apoi să nu mai aibă dreptul să coboare printre ei.

Ajunseră la concluzia că a doua zi urmează să fie cea mai importantă zi din viaţa lor.

 

De-abia pe drumul de întoarcere spre casă, în întunericul care deja se lăsase, îşi dădu seama Pin că nu i-a spus nimic prietenului său despre discuţia cu stră-bunicul.

 

“O să-i spun mâine dimineaţă, în drum spre întrunire” îşi spuse Pin, luându-şi zborul, pentru că era deja târziu şi nu vroia să-şi necăjească părinţii.

 

*** 

O zi însorită, splendidă, bătea la fereastra lui Pin, care însă era teribil de somnoros. Adormise cu greu, abia spre dimineaţă, aşa că acum ar fi vrut să rămână în pat să mai doarmă. Dar de data asta, mama nu-l lăsă în pace, aşa cum făcea în alte dăţi când era somnoros, ci tot trăgea de el.

Deodată, Pin îşi dădu seama că e ziua întrunirii şi sări îngrozit din pat. Avea să fie un dezastru!

Sunt obosit! Sunt somnoros! N-o să mă pot concentra şi o să iau punctaj mic la întrebare! Of! Ce prost sunt! De ce n-am putut adormi mai repede aseară!

Mama îl privea amuzată din prag.

De ce zâmbeşti? Se răţoi Pin la ea.

Află răspunsul jos, la masă, când stră-bunicul povesti că exact aceleaşi cuvinte le spusese şi mama lui în ziua primei ei întruniri. Păi atunci, cum să nu se amuze?

 

Drumul spre sala de întrunire nu trecea pe lângă casa lui Nuc, aşa că la un moment dat, Pin îşi părăsi părinţii, bunicii şi stră-bunicul şi se duse să-şi ia prietenul. Nuc părea la fel de nedormit, cu cearcăne, cu ochii roşii. Părinţii lui Nuc plecaseră deja, aşa că Pin profită că erau doar ei doi şi îi povesti ce aflase de la stră-bunic cu o zi înainte. Şi pe măsură ce îi povestea, Pin îşi dădu seama că, dacă stră-bunicul avea dreptate, atunci intrarea în Camera Elitelor devenea şi mai importantă, pentru că atunci i-ar putea ajuta pe oameni să devină din nou buni. Nici nu termină bine de povestit că Nuc îi spuse:

– Acum înţelegi de ce este aşa de important să ajungem între cei mai buni o sută de spiriduşi din anul nostru?

Da, acum Pin înţelegea. Se uită plin de admiraţie la Nuc, care înţelesese acest lucru cu mult înaintea lui.

 

Ajunseră la sala de întruniri. Nuc urma să intre primul pentru marea întrebare, căci ordinea era alfabetică.

Pin era aşa de emoţionat, încât i se părea că nu mai vede bine, că nu mai recunoaşte spiriduşii din jur.

După ce Nuc dispăru în încăperea destinată marii întrebări, trecu o oră şi un sfert până îi veni şi lui rândul.

 

VA URMA

Întâmplarea I – Toamna

Toamnă frumoasă.
Am ieşit niţel în stradă, cât să trec drumul şi să-mi cumpăr nişte plicuri de la librărie. Şi toamna m-a izbit în faţă. La colţul străzii, o bătrânică vindea flori galbene de câmp.
„O sa iau câteva, mi-am spus, la întoarcere!”
Şi la întoarcere, cât pe ce să n-o mai găsesc. Plecase agale către casă, pe o străduţă, cu un braţ de flori rămas în braţe. O dureau picioarele şi nu mai putea să stea.
Am luat tot braţul.
Miros a câmp, a început de toamnă, a cer senin şi a linişte.
Chiar! Cum miroase liniştea?

Deunăzi, o bună prietenă mă întreba pe blogul ei, de când nu mi-am mai ridicat ochii din asfalt? Şi mi-am amintit cum atrag zâmbete ironice pentru că mai tot timpul dau în câte o groapă, ori nu văd că se termină trotuarul sau că cei de la electrica au întins o panglică galbenă ce bareaza drumul. Noroc cu ea, panglica, că altfel precis aş ateriza în gropile lor.


Şi azi am zâmbit cerului albastru de deasupra, şi frunzelor de-o sumedenie de culori şi porumbeilor ce rămân atârnaţi pe câte-o terasă de bloc.
Pentru că eu nu mă uit la asfalt.

Mă uit la toamnă, ori la oameni, ori la păsări, vorbesc cu pisicile pe care le întâlnesc (mai puţin cu câinii, căci nu ştiu de ce – le-oi părea o ciozvârtă interesantă – cam sar să mă muşte). Mă uit la soare, la lumină, la girofarul care face nino-nino, la banca pe care nu mă pot aşeza pentru că au năpădit-o castanele, şi doar nu le-oi da pe ele la o parte pentru mine!

Salcia plângãtoare

argareta îşi scoase cãpşorul dintre frunze. Soarele o încãlzea deja de ceva vreme, aşa cã se simţea bine. Se hotãrâse sã se uite împrejur sã vadã unde a rãsãrit, ce surate are în vecinãtate. Dechise un ochi, dar îl închise imediat. Era cam puternicã lumina pentru ochii ei neobişnuiţi cu ea. Încercã din nou, de data aceasta abia mijindu-şi privirea. Încet, se obişnui cu lumina şi începu sã priveascã în jur. În partea dreaptã vãzu alte margarete.

„De ce-or fi atât de departe?” se întrebã ea.

„Brr!” fãcu margareta aruncându-şi privirile în partea stângã. „Ce-i cu urâtania asta? îşi zise privind salcia de lângã ea. „Trebuie sã-mi mut rãdãcinile cât mai departe de ea, atâta vreme cât le mai pot mişca, chiar dacã asta înseamnã sã mã depãrtez de apã”, cugetã ea.

Şi încetişor, cu mare atenţie, cãutând crãpãturile din pãmânt, margareta se târî spre suratele ei.

* * *

Câteva fire de iarbã tocmai îşi iţiserã vârfurile din pãmânt, dar se întrebau dacã nu cumva au fãcut-o prea devreme, cãci nu simţeau razele soarelui.

Şuşotirã o vreme între ele, apoi un firicel se înãlţã mai mult, îşi rãsuci vârful în toate direcţiile sã vadã ce se gãseşte în jur, apoi şi-l aplecã spre surorile lui.

„Fetelor, este îngrozitor! Am rãsãrit chiar sub o salcie plângãtoare teribil de urâtã. Este îngrozitoare la privit. Din cauza ramurilor ei nu am simţit noi soarele. Nu ştiu cum vom supravieţui aici. Poate mai apucãm sã ne mutãm rãdãcinile mai departe.”

Celelalte fire de iarbã reuşirã, dar pentru cel ce se înãlţase cel mai mult ca sã priveascã împrejurimile era prea târziu. Rãmase singur sub salcia plângãtoare. Avea sã înţeleagã mai târziu cã nu era deloc rãu acolo. Când soarele ardea prea tare, ramurile salciei îi ţineau umbrã. Când ploua cu forţã, aceleaşi ramuri îmblânzeau loviturile picãturilor de apã.

* * *

Puiul de alun se trezea şi el la viaţã. Începea prima primãvarã din viaţa lui şi era plin de curiozitate. Simţea cã mugurii stau sã plezneascã, dar încã nu se încumeta sã priveascã în jur. Era aşa de bine, cu razele de soare parcã filtrate, mângâindu-i fiecare creangã.

Pânã la urmã se hotãrî şi deschise ochii.

„Pfui!” exclamã el ferindu-şi crengile. „Cine o fi şi arãtarea asta lângã care am rãsãrit?”

Se contorsionã şi îşi aruncã privirile în spate . Nu departe se aflau fraţii lui, ceilalţi aluni, mai în vârstã şi mai puternici.

„Nu mã ajutaţi sã ajung mai aproape de voi?” se smiorcãi el.

Ceilalţi aluni se foirã niţel, apoi cel mai apropiat de noul apãrut îşi întinse rãdãcinile spre acesta printre crãpãturile pãmântului, îi încolãci lui rãdãcinile şi încet, încet îl trase mai aproape.

* * *

Sângele-voinicului se înãlţa din ce în ce mai mult pe zi ce trecea. Bobocii florilor stãteaua sã se desfacã.

„Poate mâine voi vedea şi eu ce se întâmplã în jurul meu prin ochii florilor” cugeta sângele-voinicului.

Şi într-adevãr, a doua zi dimineaţã, doi bobocei de toatã frumuseţea, chiar cei din vârf, pornirã a se deschide.

„Puah! Ce pocitanie! Ce salcie plângãtoare urâtã! strigã una din floricele şi întreaga plãntuţã se cutrmurã.

„Trebuie sã plec de aici înainte sã se deschidã toate florile!” gândi sângele-voinicului.

Cu grijã, sã nu-şi rupã vreo rãdãcinuţã, şi le scoase pe toate din pãmânt. Apoi se rostogoli departe de salcie, cãtre alte flori pe care le vãzuse mai încolo. Ajuns între ele, sângele-voinicului îşi ridicã tulpina şi, cu aceeaşi mare grijã, îşi bãgã rãdãcinuţele înapoi în pãmânt.

* * *

Câmpul de nuferi plutea pe apã în preajma stufãrişului. Se înţelegeau bine cu stuful şi deseori schimbau câte o vorbã. Stuful era tare curios din fire, iar nuferilor le plãcea mult sã povesteascã ce vedeau în cãlãtoriile lor de-a lungul râului.

Se apropia seara şi se pregãteau de culcare, închizându-se rând pe rând. Deodatã, o rumoare se stârni dinspre nuferii din margine.

Nufãraş, cel mai tânãr membru al lor, adormise înainte de a se prinde bine de nuferii mai mari. Liber fiind, se îndepãrta de ceilalţi nuferi din ce în ce mai mult.

Mai rãu era cã îl ducea curentul tocmai spre salcia plângãtoare cea urâtã. Dar nu aveau ce sã-i facã. Se va întoarce el singur a doua zi, când se va trezi.

Nufãraş încã mai visa când simţi primele raze de soare. Începu sã se trezeacã, dar încã nu se deschise. Îi plãcea enorm sã stea închis sub soare.

„Dar cum de nu mã înghiontesc ceilalţi nuferi sã mã scoale?”se întrebã Nufãraş.

În cele din urmã, se deschise.

„Aaaa!” strigã el îngrozit, privind la salcia lângã care se gãsea. Era uimit de cât de urâtã putea fi.

Se rãsuci cãutându-şi suratele. Se gãseau lângã stufãriş, unde fusese şi el cu o searã înainte. Porni sã pluteascã spre ceilalţi nuferi şi ajunse destul de repede, cãci primi şi ajutorul unor broscuţe.

* * *

Salcia plângãtoare domina o bucatã bunã de pe malul râului. Se simţea bine acolo. Cu rãdãcinile bine hrãnite cu apã şi cu soarele încãlzindu-i toate ramurile. Când soarele începea sã ardã prea tare, îşi pleca crengile spre apa rãcoroasã şi privea peştii ce sãgetau apa încoace şi în colo.

Un singur lucru o întrista.

De când se ştia, îngrozise pe toatã lumea. Orice floare, orice arbust, chiar şi firele de iarbã se feriserã de ea. Este adevãrat cã de la început avusese trunchiul strâmb şi noduros şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, dupã câţiva ani îi apãruse în trunchi o scorburã imensã.

De atunci toate plantele se speriaserã şi mai tare. Şi chiar de mai rãsãrea câte o floricicã în apropiere, aceasta fãcea tot posibilul sã se târascã mai departe.

* * *

Într-o bunã zi, zvon de glasuri se auzi în apropiere de râu. Bocãnituri de tot felul, hârşâituri şi tot soiul de alte zgomote tulburarã liniştea. Un sat începu sã se înfiripe nu departe de râu.

„Vor veni copii sã alerge printre noi!” se bucurarã margaretele.

„Vor cãuta umbra noastrã!” ziserã alunii.

„Ne vor admira de pe mal!” se mândrirã nuferii.

Toatã lumea se bucura, numai salcia, mâhnitã, se întreba:

„Oare la mine vor veni? Sau se vor speria ca şi plantele de urâţenia mea?”

Copiii nu întârziarã sã se arate. Într-o dimineaţã, doi bãieţei şi trei fetiţe se apropiarã în fugã de râu. Îşi bãlãcirã puţin picioarele, apoi începurã sã cerceteze împrejurimile în cãutarea unui loc de joacã.

Acolo! În crângul de aluni e cel mai bine! strigã cu glas subţire una din fetiţe.

Ba nu! Printre floricele e mai bine! spuse o alta.

Nici la aluni, nici printre flori, spuse unul din bãieţi. Sub salcia aceea plângãtoare! Avem şi loc sã ne jucãm, avem şi umbrã!

Zicând acestea, porni sã alerge spre salcie.

Veniţi s-o vedeţi! Este grozavã! strigã el cãtre ceilalţi copii. Are şi o scorburã.

Unde? Unde? Ţipãrã ceilalţi apropiindu-se în fugã.

E minunatã! Putem sã ne facem casa noastrã din scorburã. Aici ne vom juca, mai zise cineva.

Şi din acea zi, salcia deveni tare fericitã. Zilele de singurãtate dispãruserã şi în fiecare dimineaţã copii din sat se adunau sub crengile ei pletoase, se jucau, strigau, alergau, îşi gãseau adãpost în scorburã şi nu de puţine ori se cocoţau în ea şi de acolo îşi dãdeau drumul în râu pe ramurile ei plecate pânã deasupra apei.

Acum, toate plantele îşi doreau doreau sã fie în preajma salciei plângãtoare, sã fie şi ele bãgate în seamã de copii. Mai ales cele care avuseserã norocul sã rãsarã chiar lângã ea, dar nu ştiuserã sã se bucure de locul lor şi fãcuserã tot posibilul sã se îndepãrteze de salcia plângãtoare.

Ilustraţii: Cristina PETRU

Chef de scris

Sunt zile în care am un chef incredibil de scris. Cuvintele îmi stau în vârful minţii, ideile se bulucesc claie peste grămadă şi nu mai prididesc cu aşternutul pe hârtie.

În zilele acestea îmi place să aleg un caiet nou în care să scriu, caiet mirosind încă a lemn şi papetărie şi deosebit de tot ce am folosit în ultima vreme. Acum bunăoară, trebuia să aleg ceva diferit de caieţelul cu foi albe şi antet portocaliu cu un strop de albastru, ce face reclamă la un binecunoscut antibiotic.

Drept urmare, ochii mi-au poposit pe un caieţoi (de mărimea celui studenţesc de pe timpuri), de culoarea vişinei putrede. Mai intensă la antet şi în josul paginii şi mai pală la interior, unde se tot îmbulzesc cuvintele din capul meu.

Pe lângă caietul cel nou, e musai să scriu cu stiloul. Îmi place tare mult să scriu cu stiloul. Îmi place mirosul cernelii, îmi place alunecarea peniţei pe coala de hârtie, îmi place strălucirea literelor înainte de a se usca cerneala şi-mi place că scrisul îmi este, parcă, mai frumos.

Din păcate, inspiraţia mea şi rezervele de cerneală nu se află în cea mai bună relaţie. Se-aleargă, fără să se-ajungă, mai rău ca soarele şi luna. Când prima mă năpădeşte, constat cu stupoare că nu mai am cerneală. Dau fuga la librăria de peste drum, mă-ntorc victorioasă cu rezervele şi … surpriză! Insiraţia?Ia-o de unde nu-i!

Maşina de uscat rufe

 

Ce program şi ce ciclu de lucru are maşinăria asta ce timp de două ceasuri şi mai bine, fâsâie, trăncăneşte, bolboroseşte şi într-un final, din hainele umede scoate la iveala nişte haine perfect uscate, dar la fel de perfect şifonate?

 

E vară, e cald, tot felul de avertizări de coduri multicolore de caniculă, galben-portocalii spre roşu aprins sunt vehiculate în toate părţile şi de bună seamă, vajnicul soare şi vântul ce adie, în aceleaşi doua ceasuri, ar usca la fel de bine hainele. Care-ar ieşi din proces cu siguranţă mai puţin şifonate. Şi unde mai pui că nici nu ar consuma atâta energie electrică!

 

Şi cum căldura de vară te îndeamnă oricum la lâncezeală şi la reverii, nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie, de blocul nostru multicolor (cel mai colorat din seria lui), cu patru etaje şi de cele trei zile pe lună în care primeam cheia de la uscătorie.

Era momentul în care toată casa se umplea, din zori şi până-n noapte, de huruitul maşinii de spălat. Huruit însoţit fără tăgadă, de corvoada urcării celor trei etaje până la uscătorie, cu ligheanul greu de rufe ude. Era însă partea cea mai neplăcută a întregii afaceri. Pentru că urma jocul de-a storsul, în care hainele se luau la întrecere … care lasă baltă mai mare şi prin care evidenţiam muşchii pe care-i căpătasem în ultima lună.

După care, sub pretextul ca aranjez mai bine un cearceaf pe sârmă, îmi afundam faţa în prospeţimea frumos mirositoare şi răcoroasă.

 

Acum fac acelaşi lucru, cu aceeaşi plăcere, ori de câte ori mă nimeresc pe la prieteni când pun rufele la uscat, doar că nu mai caut nici un pretext pentru asta. Si astăzi, la fel ca demult, ador să-mi afund faţa în rufele curate, jilave, puse la uscat (la soare). Păi cum aş mai putea face asta într-o cuvă rotitoare, metalică, ce hurducăie hainele în dreapta şi-n stânga şi extrage apa din ele printr-un mecanism abscons.

 

Drept urmare, am să declar întotdeauna sus şi tare, că maşinile de uscat rufe sunt complet inutile, îndeosebi în toiul verii.

livadapoştei.bv

Cică a fost odată, ca niciodată, un băiat tare bun si tare drag mie. Unii – cei ce l-au auzit vorbind – spun că are voce de povestitor. Alţii – cei ce l-au citit – spun că este un scriitor înnăscut.

Şi-ntr-o bună seară de primăvară mi-a povestit de locul lui secret, în care ascunde toate lucrurile frumoase. Locul acesta este de fapt o hală uriaşă, care tot creşte şi creşte, şi adăposteşte într-însa frânturi din Bucureştiul de altădat’, casa pipernicită cu gard alb, de care era agăţat un carton unde scria cu carioca albastră ‘BORŞ 2 lei L’, tramvaiul care mergea pe cheiul Dâmboviţei până la Ciurel, mărfarul cu care-a fugit de la Sinaia, va leato 1979, la ceas de-amiză târzie, către sfârşit de gustar, la numai unspce anişori, revistele cu Pif şi Hercule, cărţile cu Măcuşor şi Cocofifi, mormanul de frunze fumegând molcom toamna târziu, Istoria ieroglifică, cerneala din călimară ori nisipul încins de pe plajă.

Şi văzând eu câte frumuseţi poate ascunde locul lui secret, smerit am cerut îngăduinţă să pitesc şi eu câte ceva acolo. Şi-am ascuns livadapoştei.bv, ca s-o feresc de construcţii şi blocuri şi s-o păstrez aşa cum mi-a rămas în suflet de pe vremea în care eram abia un boţ de om.