Schiul dintre ani

Acum trei săptămâni mă gândeam: Ce poate fi mai frumos decât să-ţi petreci ultima zi a anului cu schiurile în picioare, pe pârtiile superbe din Austria (Hinterstoder), înconjurată de munţi spectaculoşi, cu ciucurii de la căciulă fluturând în vântul ce adie pe platoul însorit de la 2000 de metri şi admirând vălătucii de ceaţă ce acoperă valea, cu zâmbetul încrezător al cuceritorului, însoţită fiind de fratele şi nepotul cel mare!

Fratele şi nepoţel

După anul nou mă gândeam: Ce poate fi mai frumos pentru prima zi a noului an, decât să cobori spumos pe pârtii bine întreţinute, încercând să-ţi aduci aminte de sfaturile de schi pe care ţi le dădea taicu în copilărie, ascultând sfaturile fratelui pentru nepot şi încercând să le pui în practică, pe acelaşi soare cu dinţişori de iarnă!

Sigur, multe lucruri pot fi la fel de frumoase sau chiar mai frumoase, dar cu siguranţă, un sfârşit şi un început de an pe pârtie sunt deosebite şi nu le-am mai petrecut aşa din copilărie.

În prima zi de schi, pe 31 decembrie, coborârile mi-au fost circumspecte, chiar dacă m-am avântat cu curaj şi pe pârtiile negre şi chiar pe pârtia de Cupă Mondială. Grija maximă pe care o aveam se datora schiurilor de muzeu pe care le aveam. Nu numai că nu mai vezi aşa schiuri pe pârtiile austriece (nişte HEAD-uri dintr-o generaţie trecută, cu vârfuri ascuţite şi aceeaşi grosime de la coadă până la vârfurile ascuţite), dar canturile nu mai fuseseră ascuţite de ani buni, prin urmare mă simţeam cam câine surd la vânătoare, cu schiurile alunecând după bunul lor plac şi neoprindu-se unde vroiam, oricât de puternică mi-era apăsarea. Dar tot frumos a fost. Am coborât pante aproape verticale, pline de gheaţă, în derapaj continuu şi am rămas în picioare.

Vinul fiert de la cabană la mijlocul zilei a fost delicios, iar berea de la rulota din pădure, la ultima coborâre, incredibilă. Fratele şi bereaMai reci obrajii noştri decât berea, este adevărat, dar delicioasă, chiar dacă după ce am băut-o, mă întrebam dacă suntem normali să bem bere rece în mijlocul pădurii şi mai ales în frigul înserării.

Căldura a venit de-abia în maşină, în drum spre casă, dimpreună cu moţăiala aceea dulce, uşor amorţită de oboseală şi legănată de torsul monoton al văcuţei (maşina fratelui).

Pe 1 ianuarie, lucrurile au fost şi mai frumoase. Ghinionul pinguinei (sora mea), a fost norocul meu. Mai precis, răceala ei m-a dus la ideea folosirii schiurilor ei şi am avut şi eu parte de coborâri adevărate. Am putut să-mi probez balansul, am dansat şi eu pe pârtie cu mişcările atât de cunoscute: te laşi în jos, cu genunchii îndoiţi şi aplecat uşor în faţă, când vrei să virezi, te înalţi, punctezi cu băţul, ridici schiul de jos, apeşi pe cel de sus şi iată-te întors, gata să te apleci din nou. Toate astea în câteva secunde, un dans rapid, pe care dacă-l priveşti de jos îţi pare incredibil de frumos, de elegant.

Mi-am găsit pârtiile favorite (chiar ai de unde alege) şi-am încercat şi eu să nu mai par o glumă pe pârtie, ci una din schioarele cu oarecare experienţă, cu oarecare clasă. Acum, dacă mi-a şi reuşit, n-o s-o ştiţi niciodată. Sau poate vă mărturiseşte fratele, care-şi mai arunca din când în când privirile şi la cum schiam eu, nu doar nepotul.

La start

Să vă mai spun că, dacă cu o zi înainte m-am suit pe orice teleschi am încercat fără probleme, de data aceasta, oricât am încercat, nu mi-a mai reuşit? Oricât de ruşinos ar părea, în prima zi a anului telescaun a scris pe mine.

După vinul fier şi sandwich-ul cu vinete, de pe care cinci minute am ales şerveţelul rupt şi umezit, în mod ciudat, am prins mai multe puteri. Ultimele coborâri mi-au părut geniale. În Austria n-ai cum să schiezi mult după ora patru, pentru că la această oră se opreşte tansportul pe cablu. Pe la trei şi jumătate am început să mă gândesc că mi-ar fi plăcut să nu fie atât de târziu. Îmi făceam calcule că voi mai prinde două coborâri. O coborâre înseamnă o jumătate de munte. De la platoul de sus, unde te duce telescaunul, până la următorul platou, aflat cam pe la jumătatea muntelui, de unde pleacă telescaunul. De la poalele muntelui la jumătatea lui urcă doar gondola şi de obicei, până jos nu cobori decât la sfârşit. Prin urmare, când spun coborâre, mâ gândesc la traseul din vârf de munte, până la mijloc.

Spre marea mea surpriză, la patru fără un sfert făcusem o coborâre şi în teorie, aş mai fi avut timp să prind încă un telescaun. Voi vedea, mi-am zis, dacă mai merge telescaunul când ajung la el, mai urc, dacă nu, mă duc mai departe până jos!

Ajung sus la fără 9 minute. Oare? Sunt eu în stare să cobor juma’ de munte în mai puţin de 10 minute? Să vedem!

În vârfPornesc. De obicei, când îmi simt muşchii prea încordaţi, dureros de încordaţi, mă opresc să-i relaxez. De data aceasta, nu! Aveam un ţel măreţ în faţă şi nu mă puteam lăsa învinsă aşa de uşor. Parcurg partea mai urâtă a pârtiei, cu prea multe hopuri, care face deliciul puştanilor mult mai experimentaţi decât mine şi ajung la partea care îmi place mie. O zonă de pârtie lată, astfel încât poţi alege o mulţime de trasee de coborâre, de obicei pustie, suficient de abruptă pentru a avea oareşce viteză, dar nu atât de înclinată încât să nu ai altă preocupare decât aceea de a rămâne, cum-necum, în picioare.

Îmi arunc o privire spre ţinta finală, staţia de plecare a telescaunului, care de obicei se vede din acel punct. Şi ia-o de unde nu-i! Vălătuci groşi de ceaţă urcaseră din vale şi cuprinseseră întreg platoul de mijloc. Ups! De bine de rău, nimeresc eu staţia de telescaun, dar cum nimeresc drumul de coborâre către poale? Chiar dacă este a doua zi de schi în locurile acestea şi chiar dacă am mai fost şi acum câţiva ani aici, nu se poate spune că ştiu drumurile.

Viraj după viraj mă apropii de partea de jos a pantei. Când aceasta mai pierde din înclinare, îmi dau drumul drept în direcţia în care îmi închipui că este telescaunul. Siluete fantomatice răsar din ceaţă ba în stânga, ba în dreapta. Închipuirea nu mi-a jucat feste şi în faţă îmi răsare, din neant, omul de la telescaun, care începuse să adune gardul protector de plasă. Îl depăşesc şi ajung sub ceas: 15.59. La fix pentru ultima urcare.

Mă sui în telescaun împreună cu un nene austriac cu o fetiţă mititică, blondă. Toţi trei suntem cu gurile până la urechi, căci am păcălit ceaţa şi timpul şi am prins ultimul telescaun. Privim norul de sub noi. De obicei, poţi vedea tăietura pe deasupra căreia merge telescaunul, poţi vedea buturugile vopsite haios, cu feţe zâmbăreţe şi ochi codaţi, în vreo acţiune cu şcoala a cercetaşilor din regiune. Acum nu se vede nimic. Dar pe măsură ce urcăm, ceaţa dispare, chiar ruptă în fâşii, cerul se înseninează şi ajungem sus scăldaţi în soare.

Deasupra vălătucilorDin fericire, pârtia mai uşoară, dar care are un traseu ce traversează platoul de mijloc în aşa fel încât de scoate deasupra pârtiilor care coboară până jos, fiind mai lăturalnică, nu era încă cuprinsă de ceaţă, aşa că am coborât până la mijloc fără probleme. Şi aşa am descoperit că ceaţa din vale nu se extinsese pe munte, ci pur şi simplu se ridicase, cuprinsese mijlocul muntelui, dar de îndată ce am depăşit brâul de ceaţă, drumul până jos a fost floare la ureche. Am coborât odată cu noaptea, am trecut din pârtia uşoară către cea neagră pentru ultima parte, pentru că văcuţa ne aştepta chiar la capătul ei. Şi lăngă văcuţa albă, cei doi băieţi ai mei mă aşteptau deja nerăbdători.

Splendid început de an.

Şi-a venit şi a treia zi de schi. Ce frumos a fost până atunci, dar ce frumos avea să fie acum! Cu toată familia, schiori şi neschiori, cu sora mea, cu care nu mai schiasem de ceva vreme. Eheeee! Ce bucurie!

Iată-ne pe platoul de mijloc cu toţii.

Platoul de la jumătatea munteluiNeschiorii cu o sanie după ei, schiorii cu schiurile în picioare, gata de drum. Nepoţel o ia, ca de obicei, spre înălţimi. Pinguina spune că ea preferă un drum lejer până jos, mai uşor, pentru încălzire. Aşa că am urmat-o cu toţii. Eu, cumnatul (fireşte) şi chiar şi fratele.

Coborâm noi ce coborâm şi facem un popas. Cred că pentru mine l-au făcut, eu venind mai încet. Cum revenisem la schiurile mele antice şi nepreparate, nu-mi dădea mâna să mă avânt prea tare. Mă trezesc cu pinguina lângă mine, care-mi spune că schiez la fel ca tata! Cum să schiez ca tata? Tata schia frumooos! Eu sunt departe de aşa ceva!

Legănată cumva de remarcă, pornesc mai departe. Phiiii! Cică schiez ca tata! Îi văd iar pe ai mei opriţi pe margine. Trec pe lângă ei. N-are rost să mă tot opresc. Fac un viraj. Piciorul drept este în josul pârtiei, stângul deasupra. Stângul nimereşte pe o porţiune cu gheaţă ascunsă sub puţină zăpadă şi derapează, încălecând cu vârful schiul drept. Dau să-l ridic, ca să remediez situaţia. Dar poziţia mi-e proastă, schiul îmi pare de plumb, piciorul stâng, cu febra musculară adunată în ultimele două zile nu găseşte puterea să se ridice suficient de mult. Mă apropii de marginea pârtiei, fără să reuşesc să descalec schiurile, prin urmare nu pot vira. Singura soluţie? Căderea!

Şi cad. Schiurile nu-mi sar din picioare. Nu pot avea astfel de pretenţii de la piesele mele de muzeu. Piciorul drept se găseşte într-o poziţie nefericită. Schiul şi clăparul rămân nemişcate acolo unde-au căzut, în schimb piciorul meu se revoltă împotriva poziţiei şi dă să se răsucească. Glezna porneşte spre stânga, dar n-are loc, clăparul o strânge destul de bine. Îşi face însă loc şi se răsuceşte cu o durere ascuţită. Abia după ce reuşesc să mă opresc din alunecare, piciorul drept revine la poziţia normală! Uf! S-a răsucit zdravăn şi durerea e tot acolo! Dar o să treacă. La urma urmei, e o scrânteală şi nimic mai mult.

Cumnatul meu opreşte lângă mine.

Eşti în regulă? mă întreabă.

Nu! îi răspund.

Care-i problema?

Piciorul drept, îi zic.

Şi totuşi, lui i se pare că piciorul stâng are o poziţie mai ciudată şi mă ajută să scot mai întâi schiul stâng. Apoi dreptul. Încerc să ridic piciorul de pe schi. Reuşesc, dar greutate clăparului mi se pare uriaşă. Dau să mă ridic în picioare, sprijinită în beţe. Şi chiar reuşesc. Dar fără să mă pot sprijini pe piciorul drept. Mişc glezna în interiorul clăparului, în speranţa că durerea se va disipa. Nu prea.

Apare şi fratele lângă noi.

Pinguina unde e?, întreb.

În faţă!

Ar trebui unul dintre voi să coboare să-i spună. Sigur se îngrijorează dacă vede că nu mai apare nimeni!

Se duce fratele. Noi mai stăm niţel. Dacă piciorul nu-şi revine şi nu pot coborî singură, îi dăm un beep ca să ştie că trebuie să urce din nou şi să coboare să mă ajute. Să cobor în spatele lui sau aşa ceva.

Pe măsură ce trece timpul, realizez că nu voi putea coborî pe propriile schiuri. Degeaba reuşesc să păşesc. O fac doar cu preţul unei dureri care îmi taie respiraţia şi sigur n-aş putea face nici o manevră pe shiuri, fără să mă prăbuşesc din nou. Probabil e mai mult decât o scrânteală. E entorsă. Am făcut-o şi pe-asta!

Dau să scot telefonul să dau un semn când apare nepoţelul (nu mai e el tocmai nepoţel, că e deja major, dar … prea îl ştiu de când era mititel!). Coborâse de sus şi încerca să ne prindă din urmă. L-am trimis pe el cu vestea.

După vreo 10 minute apar cu toţii. Pinguina, fratele, nepoţelul şi omul cu skidoo-ul! Funny!

M-a întrebat omul cum s-a întâmplat, ce mă supără, a scos o cizmă gonflabilă portocalie pe care mi-a pus-o peste clăpar, a umflat-o ca să-mi ţină piciorul nemişcat şi hopa sus, în spatele lui pe skidoo (un snowmobile, adică). Şi cu escortă de patru schiori – deh! cine mai  era ca mine? – am ajuns jos.

Am reuşit să-mi scot clăparul, să mă încalţ cu bocancii şi chiar să merg în pofida umflăturii destul de serioase, dar fără să mă sprijin prea tare pe piciorul drept, căci durerea era tot acolo.

Şi astfel s-au încheiat cele trei zile de schi din sezonul acesta. Ei … nu chiar aşa s-au încheiat! Urmarea spune că a doua zi am târât piciorul drept înapoi către ţară, a treia zi l-am purtat după mine până la urgenţe, la Spitalul Floreasca şi, ca în orice povete, un tânăr doctor extraordinar, după ce mi-a dat teribila veste: fractură verticală de maleolă internă dreaptă cu uşoară deplasare, m-a încurajat, m-a operat, mi-a pus două şuruburi (adevărate, cu filet şi floare la capăt), m-a cusut la loc, m-a imobilizat într-o atelă ghipsată şi încă mai are grijă de mine până când voi putea din nou să păşesc, într-un cuvânt m-a salvat!

0 Responses to “Schiul dintre ani”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: