Poveste de iarnă – partea a III-a

Partea I

Partea a II-a

–         Atunci ne vedem afară, spuse Pin apăsând pe butonul orange.

În scurtă verme, scaunul îl lăsă într-o încăpere pe a cărei uşă ajunse exact în faţa cădirii. Îi văzu pe părinţii lui Nuc, dar ai lui nu erau nicăieri. Nedumerit, se îndreptă spre aceştia.

–         Ai tăi au luat-o înainte să pregătească puţin sosirea ta şi a lui Nuc. Suntem invitaţi la voi.

–         Atunci o să-l lăsaţi pe Nuc să doarmă la mine peste noapte, nu-i aşa?

–         Sigur că da!

Atunci apăru şi Nuc lângă ei. Pin ridică palma stângă în sus, în semn de succes şi Nuc pricepu că nu va trebui să ducă muncă de lămurire pentru noaptea aceasta.

Ceva mai încolo, Ulm explica ceva, dând din mâini, părinţilor lui, probabil, deşi păreau cam bătrâni. Apoi se apropie de Pin.

–         Părinţii nu m-au aşteptat, căci au primit sarcini noi. În schimb iată-i pe bunici. Le-am explicat situaţia şi ei sunt de acord să mă lase aici, dacă şi ai tăi sunt de acord. O să vină unul dintre ei mâine după-masă, să mă ia, dacă va fi nevoie.

–         Atunci, totul este aranjat. Rămâi la mine peste noapte.

Şi salutându-i pe bunicii lui Ulm, îl luă pe acesta de braţ şi porni spre casă, urmat de Nuc şi de părinţii lui.

Sporovăi tot drumul, povestind despre şcoala lor, despre director, cerând tot timpul confirmări şi întăriri din partea lui Nuc. Simţea că nu-şi mai încape în piele de bucurie. Toate dorinţele i se împliniseră şi pe deasupra, avea şi un nou prieten. Numai gândul că străbunicul avusese dreptate şi că acum, coborârea printre oameni nu mai era ce a fost odată, îi umbrea un pic bucuria.

* * *

Nu le luă mult să ajungă acasă şi cu toate acestea, Pin fu surprins de schimbările apărute. Întreaga casă părea să strălucească, grădina din faţă era împodobită cu o mulţime de fluturi coloraţi, licurici puzderie erau împrăştiaţi în copaci şi pe streaşina casei.

De cum trecură pragul, cei trei prieteni fură întâmpinaţi cu urale. Părinţii lui Pin adunaseră câţiva prieteni buni ai familiei să-l întâmpine şi atmosfera era încântătoare.

Sărbătoriră întreaga seară.

Pin însă îşi dorea tare mult să rămână câteva clipe doar cu bunicul, să-i povestească doar lui cum fusese în sala marii întrebări.

La un moment dat, observă că bunicul nu mai era printre cei care sărbătoreau şi Pin se repezi către camera acestuia. Dar nu era nimeni acolo. Se duse grabnic în bibliotecă, fiind convins că îl va găsi acolo. Dar biblioteca era goală.

Cătrănit, Pin se îndreptă către camera lui. Nu mică-i fu mirarea când în mijlocul camerei lui îl găsi pe bunic. Stătea sprijinit de marginea patului, cu ochii închişi, ca de obicei. Pin se aşeză pe pat, cu mâinile sub cap şi privirile-n tavan. Liniştea îi făcea bine.

–         Ei? întrebă bunicul în cele din urmă.

–         Cel mai bătrân spiriduş e bunicul tău?

–         Nuuuu! Bunicul meu e mult mai tânăr. Este bunicul bunicului meu!

–         Aha! De-aia semăna aşa de mult cu tine! Atunci ştii cum a fost! Aceeaşi linişte, aceeaşi înţelegere. Eu n-am spus o vorbă. Dar el a ştiut tot ce gândesc. Şi ce simt. Şi ce cred. Şi mai ales, ce-mi doresc.

Tăcerea îi învălui din nou. Nu mai aveau nevoie de cuvinte.

Curând, Pin se auzi strigat de Nuc. Probabil îi simţea lipsa. Îi zâmbi bunicului înainte de a ieşi din încăpere şi, deşi bunicul avea ochii închişi, Pin ştia că îi simte zâmbetul.

* * *

Soarele abia răsărise când Pin deschise ochii. Nerăbdarea îi răpise somnul. Se uită pe salteaua de alături, unde dormeau Ulm şi Nuc. Nuc respira liniştit, semn că dormea adânc. Ulm în schimb, cu ochii larg deschişi, zâmbitor, părea a fi plecat într-o călătorie imaginară doar de el ştiută.

Pin se ridică fără zgomot. Cu toate acestea, Ulm îl simţi şi se ridică la rândul lui. Ieşiră amândoi din încăpere şi coborâră la bucătărie. Casa întreagă era învăluită în linişte.

Cu câte o ceaşcă de cacao cu lapte în faţă, cei doi porniră a-şi imagina cum va fi printre oameni. Se întrebau cum de au ajuns oamenii să nu mai fie buni, se întrebau dacă le va fi chiar aşa de greu să îi găsească pe cei buni. Şi hotărâră că cel mai frumos ar fi să reuşească să-i îmbuneze pe oameni, să îi facă să creadă din nou în spiriduşi, zâne şi Moş Crăciun.

Curând apăru şi Nuc. Senin şi zâmbitor, părea cel mai sigur de reuşita lor.

Când toţi ai casei se treziră, cei trei prieteni erau deja gata de plecare.

Bunicul îşi luă rămas bun de la ei de parcă urma să nu-i mai vadă multă vreme. Pin înţelese că de la director vor pleca direct printre oameni, fără să mai treacă pe acasă.

Ajunşi la şcoală, pe Nuc şi pe Pin îi apucă nostalgia. Trecuse vremea în care veneau acolo să înveţe şi să se joace. Acum erau spiriduşi în toată firea şi aveau o mare misiune de îndeplinit.

Directorul îi aştepta în birou. Nu era singur. Cel mai bătrân dintre spiriduşi era cu el.

–         N-o să stăm mult de vorbă, dragilor, spuse directorul. Vom stabili doar câteva amănunte despre călătoria voastră printre oameni. Mă ascultaţi cu atenţie?

–         Da! răspunseră cei trei în cor.

–         Veţi căuta numai copii. Care cred sau nu în Moş Crăciun. Cu cei care cred, lucrurile sunt simple. Trebuie doar să ne transmiteţi unde se găseşte şi ce îşi doreşte copilul de la Moş Crăciun.

–         Da’ cum vom transmite? întrebă Pin curios.

Bătrânul spiriduş îi aruncă o privire şi brusc, Pin înţelese.

–         Explică-le şi prietenilor tăi! îi spuse cel mai bătrân dintre spiriduşi.

Nuc şi Ulm îi priveau nedumeriţi. Ce să le explice? Ce înţelesese Pin şi ei nu?

–         Cel mai bătrân spiriduş este bunicul bunicului meu. Între noi există o legătură de familie specială, astfel că ştim oricând ce gândeşte celălalt. Atunci când vom găsi un copil bun, este de-ajuns să mă gândesc la bunicul bunicului meu, ca el să ştie care-i copilul şi ce dar trebuie pregătit.

–         Ahaaaaa! se minună Ulm.

–         Buuun! reluă directorul. Să revenim la partea cea mai grea a misiunii voastre. La copiii care nu mai cred în Moş Crăciun. Aici o să lăsăm frâu liber imaginaţiei voastre. Vă lăsăm să faceţi cum credeţi voi că este mai bine. Însă orice problemă veţi întâmpina, oricând îi puteţi cere sfatul celui mai bătrân spiriduş. Aveţi neclarităţi?

–         Cum ajungem printre oameni? întrebă Ulm. Putem zbura noi?

–         Puteţi zbura, însă vouă, cu aripile mici, o să vă ia mult timp. Ca să ajungeţi mai   repede, avem puii de dragon.

–         Pui? se miră Pin.

–         Da! Puii de dragon au o caracteristică specială. La fel ca şi voi, pot deveni invizibili oricând dorec. După ce cresc, nu-i mai putem folosi, pentru că îşi pierd capacitatea aceasta. Aşa că ei vă vor duce printre oameni fără să fiţi văzuţi.

–         Şi de unde luăm puii de dragon? întrebă şi Nuc.

–         Vă aşteaptă trei în curtea şcolii

Fără să mai stea pe gânduri, cei trei prieteni ieşiră din biroul directorului şi se îndreptară spre curtea şcolii.

Trei pui de dragon, imenşi faţă de cât erau spiriduşii, îi aşteptau fornăind. Marea aventură începea.

Urcară în spatele dragonilor şi, cu o ultimă privire spre director şi cel mai bătrân spiriduş, Pin, Nuc şi Ulm se făcură invizibili.

Pin nici nu apucă să se aşeze mai bine în spatele puiului de dragon, că o pală de vânt fu cât pe-aci să-l răstoarne. Dădu să se agaţe de coama lui când acesta păru să stea brusc pe loc. Totuşi, puiul de dragon nu se oprise, ci doar încetinise foarte mult. Se aflau deja deasupra unui orăşel şi puiul de dragon căuta un loc unde să coboare. Zări parcarea unui magazin şi cum la acea oră erau puţine maşini, aveau loc toţi trei să coboare. Scoase un şuierat asemănător cu cel al vântului şi Pin îi simţi în spatele lor şi pe ceilalţi doi pui de dragon.

Coborâră cu toţii.

Ulm vru să le mulţumească puilor de dragon, dar aceştia se făcură nevăzuţi de îndată ce coborâră din spatele lor.

–         Ei? De unde începem? rosti Nuc întrebarea ce se afla pe buzele tuturor.

–         Eu zic să începem prin a ne uita pe ferestrele caselor să vedem unde sunt copii, propuse Pin.

Zis şi făcut. Porniră cu toţii şi se opriră la primul bloc. Zburară prin dreptul tuturor ferestrelor şi văzură o mulţime de copii. Unul singur însă, mic de doar câteva luni, avea aura bunătăţii.

Nuc scoase din buzunar un carneţel cameleon, care lua forma locului în care-l puneau şi care dacă-l ţineai închis, părea că nu are nici o filă. Acestea apăreau de-abia la deschidere. Chiar şi atunci, se vedeau doar paginile scrise. Filele albe, rămâneau nevăzute. Nuc notă ceva în carneţel.

Cu nasul lipit de fereastra rece, Pin se uita la fetiţa cu aură în jurul ei. Era mică, mititică, probabil abia gângurea.

Se întoarse către prietenii lui. În locul în care fusese nasul lui călduţ, se formase instantaneu o steluţă de gheaţă. Ulm le-o arătă zâmbitor.

–         Aaaa! Ce frumos! exclamă Pin. Hai să mai facem. Şi nici una, nici două, porni să-şi lipească nasul din loc în loc de ferestre. Ceilalţi doi îl urmară râzând.

Osteniţi, după ce umpluseră blocul cu steluţe de gheaţă, poposiră tustrei pe balustrada unui balcon. Acolo, cu picioarele atârnând în afară, redeveniră serioşi.

–         Ce ne facem? Sunt atât de mulţi copii lipsiţi de aură!

–         Şi chiar şi cei mititei! … sunt aşa de înrăiţi … încât abia se mai zăreşte o umbră de aură deasupra lor! spuse Nuc posac.

–         Acuma dorm cu toţii, interveni Ulm. N-aven cum să ne dăm seama de ce au devenit răi şi ce trebuie făcut. Hai să aşteptăm venirea dimineţii.

–         Aşa e, îl susţinu Pin. Propun să ne adăpostim într-o cameră de copil bun.

Zicând acestea, sări în balcon şi dispăru prin zidul blocului. Dormiră toţi trei într-o pernă imensă a unui fotoliu. Culcuşul fu atât de bun, încât se treziră mult după răsăritul soarelui, când femeia în casă veni să scuture aşternuturile.

Pin se uita cu tristeţe la femeia care bodogănea bosumflată, trebăluind prin încăpere. Nu mai avea deloc aură. Probabil o pierduse de multă vreme.

–         Noi haidem la copii, îl trase Ulm de mânecă. Acolo avem noi de lucru.

În curtea blocului, copiii erau deja la joacă. Porniseră cu toţii un joc cu o minge. Aruncau mingea de la unul la altul şi isprăveau prin a arunca mingea către un spaţiu apărat de unul dintre ei. Păreau a fi două echipe, fiecare apărând câte un astfel de spaţiu. Aflară că se cheamă poartă. Alergau cu toţii de la o poartă la alta, bătând mingea de pământ, aruncând-o de la unul la altul, uneori îmbrâncindu-se, alteori trecând unii de alţii cu eschivări şi alte şiretlicuri. Părea frumos! Dintre toţi copiii care jucau, doar doi aveau o aură puternică, neştirbită. Erau în aceeaşi echipă şi de fiecare dată când le ieşea câte ceva bine la joc, bucuria lor era atât de sinceră şi frumoasă, încât aura devenea parcă mai strălucitoare.

Cei trei spiriduşi îi priveau încântaţi.

Mai erau însă şi mulţi alţi copii, a căror aură era pe sfârşite. Pâlpâiau când şi când, probabil după gândurile pe care le aveau.

–         Pe cei cu aura slăbită trebuie să-i ajutăm în primul rând, şopti Ulm.

Între timp, jocul se încinsese destul de tare. Echipa care pierdea, supărată tare, începuse violenţele. Îmbrâncelile nu mai erau simple îmbrânceli, ci deveniseră adevărate lovituri.

La un moment dat, unul din copii, un dop de om cu cârlionţi negri răspândiţi în claie pe cap, cu ochi mari, căprii, se prăvăli la pământ săgetat de o durere cruntă la gleznă. Un alt copil, la fel de cârlionţat, dar mai înăltuţ şi cu ochi limpezi, albaştri, îi pusese piedică, fără să-i pese că îl loveşte. Îm chiar momentul loviturii, aura băiatului cu ochi albaştri păli de tot. Văzând însă cum celălalt se zvârcoleşte de durere, cei doi ochi albaştri se opriră din fugă şi se apropiară de cel căzut. Aura reînvie odată cu gândul bun: “Poate-am lovit prea tare!”

Pin se repezi şi suflă praf de bunătate peste gândul acesta. “Să-l ajut să se ridice!” gândi surprins puştiul cu ochi albaştri.

“Mai bine că-i jos! E din echipa adversă!” sări dintr-un ungher al minţii un alt gând rău. Acesta însă dispăru aşa cum apăruse, pe nesimţite, dat la o parte de vântul mărinimiei suflat de Nuc desupra lui. Ca să nu rămână mai prejos, decât Pin şi Nuc, Ulm aruncă peste puştiul cu ochi albaştri un pumn de steluţe ale prieteniei.

Şi aura izbucni strălucitoare atunci când, cu priviri senine ca cerul, cârlionţii cu ochi albaştri îşi ajută adversarul să se ridice, îl sprijini până la marginea terenului şi îşi ceru iertare.

Toţi îi priveau uimiţi! De multă vreme nu mai văzuseră aşa un gest. Şi, de data aceasta fără intervenţia spiriduşilor, cu toţii se simţiră ruşinaţi că n-au sărit mai întâi ei în ajutor.

Aurele strălucitoare deja îţi luau ochii, cele slabe se înteţiră, iar aurele dispărute porniră să licărească. Întreg terenul era de-acum scăldat de o lumină aparte, iar cei trei prieteni spiriduşi erau în culmea fericirii.

Ştiau că ceea ce realizaseră era numai o parte infimă din tot ce aveau de făcut. Ştiau că aurele de-abia apărute vor dispărea odată cu gândurile bune. Dar începuseră frumos.

– VA URMA –

6 Responses to “Poveste de iarnă – partea a III-a”


  1. 1 EO Aprilie 19, 2010 la 8:28 am

    ai avut vreodată un arc de ulm? erau cele mai bune. din salcie se aţeau, din soc se sfărîmau, din brad se frângeau. nu erau echipe adverse, ci doar non-ţinte.

  2. 2 pinguilde Octombrie 4, 2010 la 3:59 pm

    Va urma. Bine.
    Da’ cand?😛

  3. 3 camelguilde Octombrie 4, 2010 la 7:23 pm

    Câte un episod pe iarnă! Sau e prea des? Trebuie să măresc suspansul?!😀

  4. 5 cris Ianuarie 23, 2012 la 12:21 pm

    a fost atat de frumoasa!

  5. 6 Coriina Octombrie 20, 2012 la 1:43 pm

    partea a IV cand vine??? unde o pot gasi??? e o poveste superba..mi-a placut le nebunie:X


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: