Prietena prietenei EI

Seară de iarnă. Mohorâtă. Fără ninsoare.

Peste câteva zile ne aşteaptă concertul şi încă n-am apucat să văd partitura. Poate în seara aceasta. Într-adevăr, la un moment dat partiturile ies la iveală şi începem. Prima parte merge relativ uşor. EA dă paginile pe măsură ce CD-ul cu acompaniamentul curge în surdină. Mai întoarce o filă. Pe partea dreaptă, şirurile de note par nişte musculiţe împrăştiate ici-colo pe portative. Pe partea stângă, coala albă, imaculată.

Cu toată privirea mea aţintită asupra notelor, coada ochilor sesizează o mişcare. O musculiţă a evadat de pe portativ, optime zburătoare ce se plimbă nestingherită pe foaia albă. Mă uit la portative, dar nu găsesc locul de unde a fugit. O fi de pe altă pagină? Sau poate din altă partitură?

Ba nu! Nu e o optime zburătoare. Este o musculiţă adevărată. Ce-o căuta în partitura noastră?

Degetul îmi porneşte inconştient spre coala albă şi striveşte intrusa.

       – Vaaai!

Vocea EI, ce cânta senin alături de mine, se frânse strident.

     – Era prietena mea, continuă EA cu ochii în lacrimi.

Copleşită de fapta mea, abia am îndrăznit să-mi ridic privirea întrebătoare către EA.

     – De fiecare dată când repetam, îmi povesti EA, venea să studieze cu mine. De seara m-apucam să citesc, citea împreună cu mine. La prânz, când veneam să mâncăm, hop şi ea pe marginea farfuriei.

Spunând acestea, o lacrimă i se ivi în colţul ochilor.

Îmi zâmbea duios şi iertător şi asta m-a făcut şi mai tristă.

Ce-aş putea să fac? Să retez degetul criminal? Să biciuiesc perfida inconştienţă?

Încet, încet, reluăm repetiţia. Ochii la început împăienjeniţi de lacrimi se concentrează asupra notelor, sperând în van că undeva, în colţul lor, vor zări o nouă mişcare.

Curând învăţăm întreaga partitură.

Suntem chemate la masă şi mai apoi, tragedia se estompează într-un film de desene animate.

***

Miez de noapte. În camera de oaspeţi încă se mai păstrează un strop din căldura de peste zi. Vârâtă sub plapumă până la vârful nasului, mi-e bine. Numai mâna stângă, pedepsită să susţină cartea şi să întoarcă paginile, e pe cale să îngheţe. Cuvintele galopează alert, paginile sunt înghiţite pe nerăsuflate.

În răstimpuri, foşnetul paginii date destramă tăcerea întunecată.

Fâlfâit de aripi? Urechea nu percepe nimic, însă coada ochiului, vigilentă, sesizează mişcarea.

O optime zburătoare dă târcoale cărţii. Scăpată dintre paginile Missei, m-a urmat în camera de oaspeţi şi-acum se-aşează în linişte printre rândurile sprinţare. Şade mustrător pe căciula unui ă.

Povestea mea SF s-a topit în vălătucul de întrebări. Vrea să-mi spună ceva? M-aplec, dar nu se-aude nici un zumzăit. Tace la fel cum şade, mustrător.

Gândurile mi se învârtejesc. Se încăpăţânează să nu înţeleagă. Văzându-mă că am încetat să citesc, optimea zburătoare începe să valseze printre rânduri. Până şi valsul pare o mustrare.

Şi-atunci am înţeles. Este prietena prietenei EI. Şi m-a urmat să mă înveţe ce-i prietenia.

Lacrimile mari din ochii mei sunt gata s-o strivească în cădere. Întorc capul la timp şi lacrimile se rostogolesc pe plapuma ce mă-ncălzeşte.

Când ochii-mi împăienjeniţi se limpezesc, prietena prietenei EI s-a aşezat la loc, pe căciula ă-ului.

Cum somnul meu hălăduieşte undeva, mult prea departe, pornesc din nou, tiptil şi pe alocuri întrerupt de o privire fugară, în aventura SF-ului pe care-l citesc. Ajung la sfârşitul paginii.

Prietena prietenei EI mă priveşte şăgalnic.

Huş!

O alung cu un gest discret prietenos de pe pagină. Ea? Nimic.

Huuuu!

Suflu adiere de vară de-asupra ei, poate îşi ia niţel zborul. Ea mă priveşte nedumerită.

Degetul meu vinovat se străduie s-o împingă mai încolo. Ea sare peste el şi se-aşează pe virgula unui ş.

– Dă-te un pic la o parte! Cât să dau pagina, îi şoptesc duios.

Ea-şi flutură aripile în formă de codiţă de optime, însă rămâne pe loc.

Într-un final, pornesc să dau pagina.

Prietena prietenei EI se strecoară aproape nevăzută pe sub marginea ascuţită a foii, planează o secundă deasupra noii pagini şi poposeşte în căuşul căciulii unui alt ă.

De-atunci, în fiece seară, prietena prietenei EI poposea pe cartea mea şi citeam împreună. Când şi când, se muta de pe o căciulă pe alta, insitând parcă asupra câte unui paragraf mai întortocheat.

În ultima seară a vacanţei mele, întainte de-a pleca, am stat de vorbă vreme-ndelungată. I-am povestit cât de rău îmi pare pentru prietena ei. Nu am înţeles decât prea târziu prietenia optimilor zburătoare. I-am explicat că nu am cum s-o iau cu mine. Că nu o pot împacheta, ca pe cadoul de Crăciun, s-o duc în rucsac până în ţară.

Şi-am rugat-o ca a doua zi, după ce eu plec, să găsească calea înapoi către camera de zi şi să devină ea, la rândul ei, prietena EI.

Mi-a ascultat ruga?

Nu ştiu!

EA nu mi-a povestit încă.

3 Responses to “Prietena prietenei EI”


  1. 1 arkasha Martie 17, 2009 la 9:46 pm

    ce mult imi place, desi mi-o povestisei cand te-ai intors acasa…da un semn, please…m+am gandit ca poate macar prin oaza mai dai o raita…

  2. 2 the judge Aprilie 5, 2009 la 11:57 am

    eu sper ca EA iti va povesti, in cele din urma…

  3. 3 Chirila Bogdan Septembrie 27, 2009 la 8:02 am

    Salut!
    Vrei sa facem schimb de link-uri? Daca da, lasa-mi un comment ca sa stiu cum sa te trec. Pe mine poti sa ma treci Chirila Bogdan .Ms…
    sanatate…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: