minunile Ateneului

Sâmbătă seara. Încăperea mea este un adevărat talmeş-balmeş.

Partituri răspândite pe jos îşi aşteaptă rândul să intre în mapa de concert.

Mă reped la calculator să deschid mail-ul de pe grup cu repertoriul, să nu cumva să greşesc ordinea pieselor.

Într-un colt, pe masa de călcat, şade şifonată rochia verde. Şi ea îşi aşteaptă rândul.

Dar mai întâi să-mi iau un ton să mai repet Polorum regina (deşi o visez noapte de noapte), că parcă în acut nu-mi iese chiar foarte bine. Să cânt mai popular! mi-a zis Voicu, dirijorul. Hm! Mai popular înseamnă mai deschis si dacă glasul nu-mi este în perfectă stare, deschisul acela, în loc să fie cald, o să zgârie.

Vocea dă semne de răceală. Atât de înspăimântată să fie încât să caute aşa o scăpare? Am eu ac de cojocul ei şi de vrea într-adevăr să răguşească, să-şi pună pofta-n cui şi să mai aştepte o zi!

Încă nu mi-e frică. Dar ştiu că îmi va fi. Mă cuprinde cam cu o piesă înainte de solo. Şi de fiecare dată îmi spun: Ce bine! O să-mi tremure vocea acum, în mijlocul corului şi până ce voi cânta singură, se duce.

Da’ de unde! Când începe piesa mea, o căldură imensă mă cuprinde din cap până-n picioare, respiraţia mi se taie şi lucrurile scapă de sub control, chiar dacă refuz să cred. Eu pornesc să cânt plină de curaj şi avânt, sunetele ies acolo unde trebuie. Piesa e frumoasă, îmi place şi îmi iese bine. Mă las purtată de ea, cresc intensitatea aşa cum mi-o cere, mai am puţin şi ajung la sfârşitul frazei muzicale, mai am două note de susţinut şi mă trezesc că aerul … ia-l de unde nu-i! Idei, soluţii mi se perindă în minte într-o fracţiune de secundă, da’ nici una nu pare cu adevărat bună. Mai reuşesc o notă cu rămăşiţe de aer şi frâng totul cu o respiraţie nelalocul ei. Tot farmecul în care am învăluit piesa piere.

De două ori am păţit acelaşi lucru. Şi mâine mă aşteaptă Ateneul. Cu toată istoria lui, cu scena pe care-au cântat atâtea voci minunate, cu acustica lui care îmblânzeşte şi rotunjeşte, cu magia în care este învăluit încă de când am auzit prima dată de el, cu tainele dezvăluite la repetiţiile pentru alte concerte, cu emoţiile şi simţirile tuturor concertelor adunate sub cupola încăpătoare. Dar eu încă mai sper să înving emoţiile şi măcar de dragul Ateneului, de data asta să-mi iasă aşa cum ştiu că ar fi posibil.

Reuşesc să isprăvesc cu toate lucrurile ce stăteau la coadă aşteptând să fie făcute.

Îmi separ un gălbenuş de ou de albuş. Nu este o glumă, gălbenuşul de ou chiar îi face bine vocii. Îi pun niţel zahăr şi amestec temeinic. Apoi umplu cana cu lapte bine încălzit şi cu ea aburindă mă strecor în pat. E cald, e bine, laptele îmi înbunează corzile vocale. Adorm întrebându-mă dacă dimineaţă vocea va suna bine sau dogită de răceală.

Duminică, 7 dimineaţa. Este momentul să fac ochi. Concertul este la 11 a.m., ora inumană pentru cântul vocal. La 11 dimineaţa, vocea abia a netezit o parte din cutele lăsate de pernă. De unde limpezime, claritate, dulceaţă?

Reuşesc să o păcălesc. Pe la 10, după două reprize de vocalize cu tot corul, vocea mea crede că e trecut de amiază şi începe să sune bine.

Ne-adunăm în holul Ateneului şi începem Toudion. Urcăm scările melc. Fetele printr-o parte, băieţii prin cealaltă. Fără dirijor, fără coordonare, sunetele se zbenguie libere printre coloane, pe sub cupolă. În sală sper că se aude zvon de cânt venit de nicăieri. Ajungem la intrarea în sală. Păşim printre rânduri cântând Kyrie Eleison. Oamenii întorc capetele şi se uită la noi surprinşi şi zâmbitori. Pasul îmi tremură, vocea asemenea şi asta face ca totul să fie şi mai solemn. Trecem la următoarea piesă, Pripeală, scrisă de Filotei Monahul. Mă imaginez la mănăstirea Cozia a anului 1400. Solo-ul mă face să cred că Filotei era bas.

Ave Maria, doar cu fetele, sună îngereşte. Nu ştiu ce se-aude în sală, dar la noi sunetele picură parcă de pe alte tărâmuri. Băieţii ne răspund din vremurile trecute ale epocii gregoriene.

Păşesc în faţă. Alex, care are de cântat strofa a doua şi împreună cu care trebuie să cânt strofa a treia e relaxat şi zâmbitor. Îmi dă încredere. Voicu îmi zâmbeşte la rândul lui. Arunc o privire fugară către sală. Îndeajuns ca să văd chipuri luminoase şi ochi prietenoşi.

Corul începe. Alex murmură cu ei.

Voicu îmi dă intrarea: „Et in partum virgo Deo gravida …”. Urc frumos, cresc intensitatea, vocea nu-mi tremură, reuşesc, nu ştiu cum (minunile Ateneului), să dozez aerul cum trebuie şi sfârşesc strofa aşa cum visam să o fac. Corul reia ultima mea frază. Intră şi Alex cu strofa a doua, din nou cor şi la strofa a treia deja totul e frumos. Duetul iese bine, sunetul mi-e cald, bucuria reuşitei mă cuprinde şi la final aproape că nu ştiu ce mai am de făcut. Când să mă aplec, când să mă retrag înapoi în cor, cu spatele sau cu faţa?

Restul concertului este o feerie, o plutire, mă las purtată de muzică în toate formele ei. O virgo splendens curge neaşteptat de lin, un pic mai rar decât la repetiţii, se învolburează către punctul culminant care trece de la o voce la alta (canon fiind) şi ne trezim la final cu cea mai bună interpretare de până acum.

Zâmbesc la reluarea năstruşnicului Tourdion cu gândul la paharul de vin ce va să vie mai pe seară.

Săltăreţul Pavanne ne înseninează şi mai mult.

Trecem la secolul XX, cu Benedic, anima mea şi Eli, Eli piese cu o încărcătură emoţională fantastică. Iarăşi nu ştiu ce simte sala, dar sunt momente în care eu mă cutremur cântând. Iar la Eli, Eli, tensiunea mocneşte, creşte, te trec fiori la căderile în glisando, băieţii surprind cu câte o intrare în piano. Iar finalul … incredibil cum se deschide luminos şi liniştitor, registrul fiind unul foarte grav.

Cu Romaniţă şi Junii buni colindători facem trecerea către experimentul care a generat concertul: asamblajul inedit între muzica gregoriană şi muzica electronică. Revenim în secole demult apuse, cu Fulget Dies – anonim, Italia, Verbum Patris hodie – anonim, Italia, Firenze, Sonet vox ecclesiae – anonim, Italia, Cividale del Friuli şi Procedentem sponsum. Inserţii vocale ce se pierd într-un fond sonor electronic. Momente în care vocile ies deasupra, învingând puterea electro şi momente în care băieţii sunt doar o părere, călugări aflaţi peste trei dealuri şi două văi.

9 Responses to “minunile Ateneului”


  1. 1 judge Noiembrie 18, 2008 la 3:29 pm

    spiridusul pin avea cumva o sora mai mare? pe care o admira in secret? si pe care o chinuia din toate puterile lui de spiridus?😆

  2. 2 explorish Noiembrie 20, 2008 la 3:09 pm

    aveti o yutubă sau un trilulil, să vă vedem şi noi cum cntaţ?

  3. 3 camelguilde Noiembrie 21, 2008 la 1:02 pm

    judge: după cercetări îndelungate care au durat trei zile, am aflat: spiriduşul Pin are o soră, numai că e mai mică. Şi cănd am întrebat pe Pin dacă o admiră în secret mi-a zis: „Păi cum să n-o admir!” Dar de chinuit …. niciodată!

  4. 4 camelguilde Noiembrie 21, 2008 la 1:08 pm

    explorish: iaca si niste yutubi. Primul e din chiar concertul impricinat





  5. 5 windwhisperer Noiembrie 21, 2008 la 8:30 pm

    Excellent , Cami … superb !! xoxo
    Eram ascunsa acolo , dupa o colonada a Atheneului… inca de pe vremea cand dirija Celebidache . Minunat , minunat !!!

  6. 6 Animaliciul81 Noiembrie 22, 2008 la 7:00 pm

    Nu vrei sa adaugi putin umor siteului tau :P? O pozga haioasa cu animale care se schimba in fiecare zi.
    Daca da, vezi pe animalici.ro/pentru-siteul-tau

  7. 7 explorish Decembrie 1, 2008 la 6:30 am

    multsam! s-a notat. cantati fain🙂.

  8. 8 dia Decembrie 5, 2008 la 11:12 am

    🙂 si marti seara

  9. 9 camelguilde Decembrie 5, 2008 la 1:35 pm

    dia: te-aştept cu drag


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: