Murul

Se spune că demult, pe când alunele cresteau cât merele, iar merele erau ceva mai mari decât pepenele rosu, trăiau pe pământ nişte fiinţe aparte, Murii, de cinci ori mai mari decât oamenii, de cinci ori mai puternici decât oamenii, care aveau de cinci ori mai multă nevoie de mâncare decât oamenii.Nimeni însă nu ştia mai multe despre ei pentru că murii erau foarte puţini şi trăiau întotedeauna singuri, izolaţi, în adâncul pădurilor.

Tot felul de poveşti şi legende, care mai de care mai întunecate şi înspăimântătoare, circulau printre oameni, dar nimeni nu putea afirma că un mur i-a făcut vreodată un rău sau măcar că a văzut un mur violent. Cu toate acestea, de mici copii, oamenii căpătau teamă de muri. De fiecare dată când făceau vreo năzbâtie, copiii erau ameninţaţi cu venirea murilor, iar visele le erau populate de muri fioroşi, care făceau ravagii în dreapta şi-n stânga.

În acele vremuri luase fiinţă, lângă o margine de pădure, un cătun de câteva zeci de case.

Oamenii erau tăietori de lemne şi se aciuiseră aici după ce satul şi pădurile lor arsesera în totalitate. Când şi-au dat seama că în pădurea lângă care se opriseră trăia un mur, era deja prea târziu.

Deşi teama că l-ar putea supăra pe mur era mare, gospodăriile lor erau deja ridicate şi nimeni nu-şi mai dorea să pornească iar la drum în căutarea unui loc bun pentru micul lor cătun.

Aveau grijă să nu se afunde prea mult în pădure şi deocamdată nici nu era nevoie, căci pădurea deasă le oferea lemn din belsug chiar de la marginea ei.

* * *

Vara avea nouă ani şi avea firea anotimpului al cărui nume îl purta. Era calmă şi senină, supărările o ajungeau rar şi îi treceau repede, asa cum vin şi trec ploile de vară. Curiozitatea însă nu-i dădea niciodată pace, la fel cum o adiere de vânt animă zilele toride.

Vara locuia chiar la marginea cătunului, lângă pădure, împreună cu părinţii ei şi cu Carpen, un băiat cu câtiva ani mai mare decât ea, ai cărui părinţi muriseră în incendiul care distrusese casele şi pădurile tuturor sătenilor. De când se stabiliseră în noua casă, Vara nu avea astâmpăr. Vroia să exploreze pădurea, să afle cât mai multe despre murul care trăia acolo. Ochii ei mari şi verzi, cum sunt frunzele pădurii, scotoceau cât e ziua de lungă printre suratele ei din copaci.

Dar atât părinţii, cât şi Carpen, care făcea pe fratele mai mare, îi interziseseră să se apropie de una singură de pădure.

Într-o zi, dis-de-dimineată, pe când tatăl ei se pregătea să plece, ca în fiecare zi, la tăiat de lemne, Vara îşi lua inima în dinţi şi spuse:

Vreau să merg şi eu cu voi la tăiat de lemne, să vă ajut la strâns vreascuri, să vă întind masa la prânz …

Tu trebuie să rămâi în gospodărie să o ajuti pe mama ta. Tăiatul lemnelor nu este pentru o fetiţă ca tine. Mai degrabă o rogi pe mama să te învete să faci prăjituri.

Ştiu deja, mormăi Vara şi se retrase într-un colt, îmbufnată.

Toată vara nu reuşi să-i convinga să o ia şi pe ea în pădure, oricât se strădui.

Odată cu venirea toamnei, preocupările i se schimbară puţin. Urma să înceapă şcoala şi pregătirile o absorbiră cu totul. Dar într-un colţ de suflet, dorul de pădurea ochilor ei rămase neştirbit.

Şi bucuria ei pentru începerea şcolii era sporită de gândul libertăţii pe care o va avea, pentru că şcoala se afla în celălalt capăt al cătunului şi nimeni n-o să se supere dacă va întârzia puţin în fiecare zi, la întoarcerea acasă şi nimeni nu va şti că ea va începe explorarea pădurii.

Dar prima zi de şcoală veni cu o mare dezamăgire. Dimineaţa, Carpen nu plecă o dată cu tatăl ei la tăiat lemne, ci mai întâi o duse pe ea la şcoală.

Iar la terminarea orelor, Vara rămase ţintuită în clasă pană la venirea lui ca să o ducă acasă. Oricât a plâns, oricât s-a rugat, învăţătoarea n-a lăsat-o să plece singură.

Se vede treaba că teama sătenilor de murul din pădure depăşea cu mult imaginaţia Varei, dacă nici prin sat nu avea voie să meargă singură.

Trecu o lună, trecură două, zilele se scurtară, căzu şi prima zăpadă.

Deşi murul nu-şi făcuse niciodată apariţia şi nu se întâmplase nimic rău de când se stabiliseră acolo, teama oamenilor nu trecu. Tăietorii de lemne povesteau în fiecare zi că aud troznete şi sunete ciudate din adâncul pădurii, că de multe ori văd umbre uriaşe departe, printre copaci şi că se simt tot timpul urmăriţi.

De ce tuturor le este aşa de frică de mur? îl întrebă Vara pe Carpen într-o zi, când iarna era pe trecute, în drum spre casă. Tu l-ai văzut vreodată? Ţi-e frică de el?

Nu l-am văzut niciodată, am auzit numai poveşti despre el. Dar ceea ce spun toţi despre zgomotele şi umbrele din pădure este adevărat. Iar senzaţia că eşti tot timpul urmărit este îngrozitoare.

Şi, oprindu-se lângă poarta casei lor, Vara se întoarse spre pădure şi strigă din toate puterile:

Nu-i asa, Murule, că tu ai grijă de oameni să nu păţească nimic?

Pădurea vui în depărtare, de parcă i-ar fi răspuns Varei.

Carpen se uită uimit când spre Vara, când spre pădure şi nu-i venea să creadă. Oare Vara chiar primise un răspuns de la pădure?

Întreaga seară, Carpen fu îngândurat, iar noaptea se perpeli când pe o parte, când pe alta, fără să închidă un ochi, cu gândul la spusele Varei şi la vuietul pădurii.

A doua zi, Vara fu surprinsă să-l vadă pe Carpen venind după ea la şcoală mult mai devreme decât obişnuia. Avea săculeţul cu merinde pe umăr, semn că nu mâncase de prânz. O luă în tăcere pe Vara de mână şi porniră spre casă. Mergea şi mai repede decât de obicei şi Vara începuse să-şi facă gânduri şi să-şi imagineze că ceva rău s-a întâmplat acasă. Dar dacă ar fi fost ceva, Carpen i-ar fi spus.

La mică distanţă de casă, Carpen părăsi drumul şi se îndreptă spre pădure. Varei nu-i veni a crede. Avea să intre în sfarşit în pădure.

Ajunseră la primii copaci. Carpen o strânse şi mai tare de mână.

Se opriră lângă o buturugă, alături de care cineva trăsese nişte butuci mai mici, încropind parcă o masă cu scăunele.

Tu ai aranjat toate astea? întrebă Vara smulgându-se din strânsoarea lui Carpen şi aşezându-se pe un butuc.

Nu le-am aranjat eu. Am găsit locul acum câteva zile. Iar pe butucul pe care te-ai aşezat am găsit scrijelit numele tău, Vara, de parcă cineva l-a pregătit special pentru tine. M-am gândit la început că e o surpriză a tatei. Dar azi dimineată l-am întrebat şi nu le-a făcut el. Vara, ce legătură este între tine şi pădurea asta? De când am găsit locul, parcă întreaga pădure foşneşte numele tău, când trozneşte o creangă sub pasul meu, parcă ar spune Vara, vântul pare că şuieră Vara. Nu înţeleg nimic şi mi-e groază că nu trebuia să te aduc aici, mi-e groază că din cauza mea ai putea păţi ceva.

Vara îl privea uimită. Carpen părea înspăimântat de-a binelea, sfaşiat de dorinţa de a înţelege ceva ce ei i se părea evident.

Uite, stai jos lângă mine, îi spuse Vara calmă. O să-ţi spun ce cred eu că se întâmplă.

Carpen îşi trase ascultător un butuc mai aproape de ea şi se aseză.

Mie mi se pare foarte simplu totul. Murul ştie că sunt singurul om care nu mă tem de el şi a vrut să mă cunoască. Dar cum să o facă, dacă eu nu vin niciodată în pădure, nici însoţită, dar’mi-te singură? Să vi se arate vouă, tuturor tăietorilor, nu putea, căci sunteţi prea înspăimântaţi de el. Asa că a ales singura cale posibilă, să-ţi lase ţie mesaje cu ajutorul pădurii, a vântului, mesaje pe care, iată, le-ai înţeles.

Bine, dar … se bâlbâi Carpen, de unde să ştie murul de tine, cum a aflat că nu ţi-e teamă de el?

Aaaa, păi asta este şi mai simplu. Gândeşte-te că, dacă este de cinci ori mai mare ca noi şi mănancă de cinci ori mai mult ca noi, înseamnă că şi aude de cinci ori mai bine ca noi. Aşa că nu trebuie să fie prea aproape de voi ca să vă asculte când vorbiţi despre mine. Şi să nu-mi spui că nu vorbiţi despre mine, că doar vă cunosc prea bine. Faceţi ce faceţi, şi tu şi tata, şi mă întoarceţi pe toate feţele şi îmi analizaţi în amănunt toate gesturile şi tot ce mă duce mintea să fac.

Poate că ai dreptate, spuse Carpen încet.

Şi nu era singurul care-i dădea dreptate. În spatele lui, dintre copaci, se ivise un cap imens, cu doi ochi mari şi verzi, o copie mărită a ochilor Varei.

Să nu te mişti, să nu te întorci, îi sopti Vara lui Carpen cu privirea fixă în spatele lui.

Degeaba. Carpen se întoarse cu viteză şi apucă şi el să zărească acel cap retrăgându-se în pădure.

Nuuuu! L-ai speriat! se plânse Vara.

Cum o să se sperie? Doar sunt de cinci ori mai mic şi mai slab decât el!?

Aşa este, dar e speriat de tine pentru că tu nu-l întelegi, pentru că îl priveşti cu teamă. Haide să-l chemăm împreună.

Zicând acestea, Vara începu să strige încetişor:

Murule! Muuuuuuurule! Vino înapoi! Haide! Amândoi vrem să te vedem! Vino!

Încet, încet, Carpen i se alătură.

Dar nimeni nu mai apăru din pădure şi nu se mai auzi nici un sunet în spatele frunzişului.

Mai stătură o vreme, Vara desfăcu merindea lui Carpen şi îl îndemnă să mănânce, în speranţa că Murul va căpăta curaj şi va apărea din nou. Dar degeaba.

Nu mai puteau întârzia mult, aşa că se ridicară deoadată, se luară de mână şi porniră spre casă.

– Să nu fii supărată, îi spuse Carpen când ajunseră la poarta casei. Mâine o să mergem din nou. O să vezi că o să vină. Oricum, ce s-a întâmplat astăzi este extraordinar. Iar tu, tu …, tu eşti minunată. Este fantastic cum ai putut întelege tot, fără să fi ajuns pană astăzi în pădure.

Şi se depărtă în fugă.

În casă, mama Varei o primi îngrijorată.

Pe unde aţi umblat atâta? Aţi întârziat mai mult decât de obicei.

Iartă-ne, mamă! Eu sunt de vină. L-am provocat pe Carpen la o bătaie cu zăpadă şi am alergat pe străzi, în loc să venim direct acasă. Dar este o zi aşa de frumoasă afară, chiar dacă este frig tare! Brrrr!

Aoleu! Eşti înghetată toată! se îngrijoră ea. Treci de pune haine uscate pe tine şi vino aici, lângă foc, să mănanci o ciorbă fierbinte.

Înfofolită pană la gât, cu strachina de ciorbă aburindă în faţă, Vara începu să viseze la chipul uriaş, cu ochi asemănători cu ai ei, ce se ivise pentru atât de scurt timp dintre copaci.

Fetiţa mea, îţi strălucesc ochii! Să nu cumva să răceşti! Cred că mâine n-o să mergi la şcoală! Şi altă dată, nu vă mai zbenguiţi pe străzi pe un ger ca ăsta!

Ochii Varei străluceau într-adevăr, şi din păcate nu doar de bucuria întâlnirii cu Murul, ci chiar de răceală.

A doua zi, Vara abia mai vorbea şi nu se putea da jos din pat, de slăbită ce era.

Carpen fu trimis la şcoală să spună că Vara este bolnavă.

Treci şi pe la buturugă şi spune-i Murului ce am păţit, îi şopti Vara înainte de plecare. Chiar dacă nu îl vezi, o să te audă. Nu vreau să creadă că m-am speriat de el.

Vara dormită toată ziua, febra ba îi scădea până la frisoane, ba îi creştea de puteai să fierbi apă pe fruntea ei.

Seara, îl auzi ca prin vis pe Carpen povestindu-i că a fost la buturugă, a povestit pădurii tot ce s-a întâmplat şi, chiar dacă Murul nu s-a arătat, după murmurul pădurii, sigur l-a auzit.

Dimineata, în pragul uşii, tatăl Varei găsi două vase imense de lemn. Într-unul era o combinaţie de plante, iar pe vas era scrijelit cu stângăcie “ceai”.

În celălalt se găsea un lichid vâscos, galben-auriu, şi pe vas era desenată o lingură.

Se adunară toti în bucătărie, în jurul celor două vase găsite şi începură să se întrebe de unde ‘or fi. Carpen însă ştia. Murul venise peste noapte până la casa lor să o ajute pe Vara. Aşa ca preluă iniţiativa:

– Probabil sunt de la vreun coleg de şcoală, mai timid, care aflând că este bolnavă, a vrut să-i vină în ajutor, dar n-a avut curajul să bată la usă. Plantele astea, este clar că sunt pentru ceai. Iar lichidul, după cum arată, o fi bun pentru scăderea durerilor de gat, că e moale, alunecă uşor.

Zicând acestea, băgă un deget în lichidul vâscos şi îl gustă.

Mmmm! E şi dulce, e bun. Şi probabil se dă câte o lingură.

În timp ce mama Varei pregătea ceaiul din plantele primite, Carpen puse puţin lichid într-o strachină şi i-l duse Varei. Febra îi scăzuse puţin, dar tot nu se putea ridica din pat, atât de slăbită era.

Uite ce ai primit de la Mur, îi spuse Carpen repede după ce închise uşa în urma lui. Le-a adus azi-noapte şi le-a lăsat în prag. Sigur o să-ţi facă bine. Şi îi dădu o lingură din lichidul auriu.

Îl las aici, să mai iei din când în când câte o lingură. O să încerc să rămân mai în urmă în drum spre locul nostru de tăiat lemne, ca să mă abat pe la buturugă şi să îi mulţumesc.

Până seara, cu dulceaţa aurie şi cu ceaiul din plantele primite, Vara îşi reveni ca prin minune şi la cină putu să stea alături de toţi, la bucătărie. Ba chiar răspunse tachinărilor lui Carpen, referitoare la colegul misterios care are atâta grijă de ea.

A doua zi, Vara era ca nouă. Iar afară, soarele încălzea totul şi adia deja un vânt de primăvară.

La şcoală, Vara abia aşteptă să se termine orele, să meargă măcar pentru câteva clipe în pădure, să-l vadă pe Mur. Pană atunci însă, trebuiau să treacă cinci ore.

Cu greu, orele trecură şi momentul mult aşteptat sosi. Mai trebuia doar să vină Carpen. Vara vru să iasă în curtea şcolii să-l astepte, dar învăţătoarea n-o lăsă. De-abia îşi revenise după boală şi primăvara de afară putea fi înşelătoare.

Când în sfarşit apăru Carpen, era roşu la faţă şi abia mai răsufla de atâta alergătură. Aruncă geanta cu cărţi a Varei pe umăr, o luă de mână şi porniră grăbiţi.

N-am reuşit să vin mai repede. Tatăl tău n-a vrut să mă lase să plec până n-am mâncat împreună. Aşă că avem foarte puţin timp.

O luară amândoi la fugă. În ochii femeilor din curţi păreau doi copilandri care aleargă fericiţi cine ştie către ce loc de joacă.

Ajunseră la buturugă cu obrajii îmbujoraţi de alergătură. Priviră cercetător în jur, dar nu văzură nimic.

Muruleeeeee! Heeeeeeeeeeei! Muruleeeeeeeee! Nu te mai ascunde! începu să strige Vara, alergând către copaci.

Se auzi un foşnet, de părcă cineva se strecura printre coroanele copacilor. Îl văzură de departe. Era aproape cât pădurea de înalt. Se opri înainte de a ajunge la ei şi se aplecă până ajunse cu faţa lângă ei.

Vara întinse mâna şi îl mângâie.

Mulţumesc, Murule, şopti ea şi zâmbi. Şi toată faţa Murului se lăţi şi ea într-un zâmbet.

Apoi luă o creangă uscată căzută pe jos şi scrise în zăpadă, cu mâna tremurată “BUN” şi arătă spre Carpen.

Aşa este, Murule, Carpen este un om bun. A avut grijă de mine şi a venit să-ţi mulţumească pentru ce mi-ai adus.

Murul zâmbi din nou.

Ce este dulceaţa aurie care mi-a făcut atât de bine? De unde o ai?

Murul desenă în zăpadă un soi de insectă.

Musca asta face dulceaţa aurie?

“DA” scrise el în zăpadă.

Şi unde se găsesc muştele astea?

“VARA” scrise Murul

Eu?

Nu, intră în vorbă Carpen, cred că vara îţi poate arăta insectele astea.

Murul dădu din cap în semn că da.

Acum trebuie să plecăm, Murule, să nu se îngrijoreze mama. Ai grijă de tine! Şi … ne vedem mâine, Murule.

Îl luă de mână pe Carpen şi porniră din nou în fugă.

Mama îi aştepta în curte.

Iar umblaţi brambura! Nu vă cuminţiţi deloc!

– Este cald, mamă, a venit primavara!

Da, sigur! Şi vouă vă place să vă jucaţi! Haide, la masă şi la lectii, Vara! Iar tu, înapoi în pădure că ai multă treabă!

Primăvara puse complet stăpânire pe cătunul de tăietori de lemne. Zi de zi, Vara şi Carpen se abăteau pe la buturugă şi schimbau câteva vorbe cu Murul.

Când zăpada se topi de tot, Murul mătură un petec de pământ şi începu să scrie din frunze ce vroia el să le spună.

Tu de ce nu vorbeşti? îl întrebă Vara într-o bună zi, întinsă pe spate în iarbă şi uitându-se în sus la Mur

“NU POT” scrise Murul din frunze.

Cum să nu poti? Ia deschide gura!

Murul deschise ditai gura. Vara se ridică şi se uită înăuntru. Apoi îl puse şi pe Carpen să deschidă gura şi compară ce văzu.

Gâtul pare la fel la amândoi, spuse ea. Sigur poţi să vorbeşti, dar n-ai avut cu cine să încerci pană acum. De mâine, începi să vorbeşti, da?

Murul nu apucă nici să închidă gura, că Vara şi dispăruse printre copaci. Carpen îi făcu un semn cu mâna şi o urmă în fugă.

A doua zi, Vara începu să-l înveţe primele sunete: Aaaaaaaaa! Eeeeeeeee! Iiiiiiiiiiiiii!

Nu se pricepea ea la aşa ceva, dar făcea ce credea că este necesar. După câteva zile, Murul putea să spună toate sunetele din lume. Vara şi Carpen erau fascinaţi de cât de repede prindea totul.

Încet, încet, începu să formeze cuvinte, iar când vara se împământenise peste tot locul, Murul putea vorbi la fel de bine ca orice om. Atâta doar că trebuia să vorbească în şoaptă când se afla chiar lângă Vara şi Carpen, ca să nu-i asurzească.

Da’ să scrii, cum ai învăţat? îl întrebă şi Carpen în altă zi.

Asta a fost uşor, zise Murul. Dacă aţi şti câte hârtii scrise lasă oamenii în pădure. Citesc scrisori, cu voce tare, la umbra copacilor şi acolo le lasă. Nimic mai simplu.

Vara şi Carpen îl priveau cu gura căscată.

Într-o zi, se despărţiseră de vreo două ceasuri de Mur, Vara îşi făcea lecţiile în grădină, iar Carpen se întorsese la tăiat lemne în pădure. Vara se gândea cât de mult iar plăcea Murului la şcoală, cât de multe ar învăţa, când auzi zarvă mare în cătun.

Curând apăru tatăl Varei, negru de supărare, grăbit să adune funii, scripeţi şi alte unelte. Unul dintre tăietori era prins sub un trunchi uriaş de copac şi slabe erau speranţele să-l poată scoate de acolo. Carpen rămăsese cu el să-l ţină de vorbă, să nu-şi piardă cunoştinţa, iar restul toţi se repeziseră să adune cât mai multe ustensile şi să încerce să-l scoată de acolo.

Nu mică le-a fost tuturor mirarea când dinspre pădure apăru Carpen, ducându-l în braţe pe tăietorul de lemne leşinat. Cu trupul aproape zdrobit, tăietorul fu dus acasă, iar până spre seară, doctorul nu-i părăsi încăperea. Ieşi extenuat, dar senin. Îl operase şi tăietorul avea toate şansele să scape cu viaţă, cu condiţia să nu apară nici o infecţie. Ceea ce însă era destul de greu de crezut că se va întâmpla.

Între timp, tot satul aflase incredibila poveste. Rămas singur cu tăietorul prins sub copacul uriaş, Carpen povestea că s-a trezit cu Murul pădurii apărând ca din senin (nimeni nu era nevoie să afle că el fusese cel care îl chemase pe Mur, cel puţin deocamdată). Fără nici cel mai mic efort, Murul îndepărtase copacul de pe trupul strivit al tăietorului, apoi îl cercetă cu atenţie şi îi spusese lui Carpen că îl poate duce pe braţe până în sat, că nu este nici un pericol. Îi mai spusese că va trece să îi aducă o cremă din plante foarte bună pentru vindecarea unor astfel de răni.

Când şi cum va trece erau întrebările care stăruiau în minţile tuturor. Dar ceea ce îi şocase cel mai tare pe oamenii cătunului, era simplul fapt că Murul li se arătase pentru prima dată pentru a-i ajuta şi nu pentru a le face vreun rău, aşa cum spuneau poveştile din moşi-strămoşi.

Peste noapte, la fel ca în iarnă, când fusese Vara bolnavă, pe treptele casei tăietorului rănit apărură căteva vase cu tot felul de creme cu mirosuri ciudate şi nu tocmai plăcute. Alături de ele, pe o foaie de hârtie, era descrisă amănunţit modalitatea de folosire.

Zile în şir tăierorul se zbătu între viată şi moarte. Delira mai tot timpul. De aceea nimeni nu a crezut spusele lui cum că Murul nu a venit singur, ci Carpen l-a chemat.

Totuşi, faptele rămâneau în picioare şi nimeni nu se îndoia că Murul îl salvase şi că tot el adusese cremele vindecătoare.

După aproape o lună, tăietorul de lemne se dădu pentru prima dată jos din pat şi făcu primii paşi. Doctorul se declară mulţumit de starea lui şi le spuse tuturor că nu mai există nici un motiv de îngrijorare. Nu va redeveni cel dinainte de pe o zi pe alta, dar este pe drumul cel bun, şi asta în cea mai mare parte datorită cremelor Murului, care îl feriseră de rău.

Deşi teama de Mur aproape dispăruse, acesta rămânea în continuare ascuns. Nu se întâlnea decât cu Vara şi Carpen, în acelaşi loc bine-ştiut, la buturugă.

Pentru prima dată de când veniseră în cătun, Vara primi învoire să meargă şi să se întoarcă singură de la şcoală. Vara era fericită, pentru că astfel putea sta mai mult cu Murul, în schimb Carpen nu mai putea veni. Fără drumul la şcoală dupa Vara, nu mai avea nici un motiv să plece de lângă ceilalţi tăietori.

Murul se întristă când văzu că nu mai poate veni şi Carpen la buturugă. La fel şi Vara, căreia îi lipseau convorbirile cu Carpen de pe drum, îi lipsea veselia de dis-de-dimineaţă a lui Carpen, care o însoţea parcă de-a lungul întregii zile, îi lipsea atingerea prietenească a mâinii lui Carpen şi mai ales îi lipsea înţelegerea acestuia.

Curând însă, Murul se însenină.

– Nu-i nimic, îi spuse el Varei. O să stau toată ziua prin preajma lui, cum fac de altfel şi acum, şi sigur o să găsesc şi momente în care va fi singur şi o să mai putem schimba câteva vorbe.

Zis şi făcut. De fiecare dată când Carpen se întâmpla să se îndepărteze de ceilalţi tăietori, chipul vesel al Murului se ivea din frunzişul copacilor şi pornea să turuie vrute şi nevrute. Deseori Carpen se întreba cum reuşeste Murul să fie în preajma lui fără să facă nici cel mai mic zgomot.

Dar cea mai frumoasă zi pentru toti trei deveni duminica. Aproape întreaga zi cei trei prieteni erau împreună. Nimeni nu se mai temea acum de pădure şi de Mur, asa că puteau să stea cât vroiau în pădure. Doar la ora mesei trebuiau musai să fie acasă. De-acum începuseră să colinde în lung şi-n lat prin pădure şi, dacă se întâmpla să-i prindă ora mesei foarte departe de casă, Murul îi suia pe umărul lui şi în câteva clipe îi ducea la marginea pădurii.

Se apropia toamna când, într-o duminică, Vara şi Carpen găsiră la buturugă un vas imens plin cu nişte fructe necunoscute. Semănau cu zmeura, numai că erau mai mari şi de un rosu închis, aproape negru. Vara desprinse câteva boabe dintr-un fruct şi gustă.

Mmmmm! Ce bune sunt! Încearcă şi tu, Carpen!

Vara alergă spre pădure strigând:

Murule! Unde eşti? Unde te-ai ascuns?

Un foşnet se auzi şi Murului îi apăru capul dintre frunze. Era tot mânjit cu roşu la gură şi se vedea de la o poştă că se înfruptase din fructele pe care le aveau şi ei în faţă.

– Vă plac? Nu-i aşa că sunt bune? întrebă Murul

– Sunt foarte bune, răspunse Carpen. Ce fructe sunt astea? Unde cresc?

Murul le făcu semn să se suie pe umărul lui.

N-au nici un nume fructele astea, că eu, cum nu vorbeam cu nimeni înainte, nu aveam nevoie să le dau nume. Dar sunt cele mai bune fructe din lume. În fiecare an, abia aştept sfarşitul verii, când cresc ele. O să mergem departe astăzi, aproape de casa mea, căci acolo cresc fructele.

– Uau! se bucură Vara. O să-ţi vedem casa, o să vedem în sfârşit unde locuieşti.

Porniră. Încet, încet, tufele, copacii începură să se mărească, frunzele erau de cinci ori mai mari decât cele obisnuie, crenguţele deveniseră adevărate crăci, totul era mai mare, de parcă pătrundeau pe tărâmul uriaşilor. Mur arăta de-acum pe lângă copaci aşa cum arăta un om obişnuit pe lângă copacii dintr-o pădure obişnuită.

Ajunseră la un luminiş căruia cei doi abia-i zăreau capătul în depărtare. La marginea lui se ridica o uriaşă clădire din lemn. Varei şi lui Carpen li se părea o adevărată cetate, dar Mur le spuse că este o casă obişnuită, nici prea mare, nici prea mică.

Chiar de lângă casă, acoperind aproape tot luminişul, creşteau tufe încâlcite, cu mulţi ţepi, dar şi cu minunatele fructe care îi plăceau atât de mult Murului.

O să le spunem “mure” pentru că îţi plac ţie atât de mult! se entuziasmă Vara.

Şi-şi petrecură întreaga zi mâncând mure.

* * *

În ultimele zile de vară soarele părea să spună “încălziţi-vă bine acum, căci vine toamna şi apoi iarna, când n-o să mai am putere ”. Era zile toride, totul era uscat, nici umbra pădurii nu reuşea să aducă prea multă răcoare. Aerul era fierbinte şi oamenii îşi aduseră aminte cu groază de incendiul în care pierduseră tot şi care izbucnise pe o vreme identică.

Aveau mai multă grijă decât oricând să nu lase foc nesupravegheat, să-l folosească cât mai puţin şi să aibă mereu apă la îndemână.

Dar nimeni nu s-a gândit că joaca unui copil cu o oglindă va duce la aprinderea unui smoc de iarbă uscată. Şi teama cea mai mare a tuturor deveni realitate.

Într-o dupa-amiază liniştită, când tot cătunul dormita toropit de căldură, un plânset speriat de copil dădu alarma.

Flacăra mică ce izbucnise lângă oglinda lui se răspândi cu repeziciune şi, deşi vântul abia dacă adia, purtă imediat flăcările spre pădure. Degeaba porniră să alerge toţi cu găleţi de apă spre locul accidentului. Întreaga vegetaţie era prea uscată şi focul se apropia de marginea pădurii.

Strigătele de disperare ajunseră până la urechile tăietorilor de lemne din inima pădurii. Înlemniră cu toţii când printre strigăte distinseră cuvântul “foc”. Iar ei erau aşa de departe de sat încât erau practic neputincioşi. Totuşi, porniră cu toţii într-un suflet spre cătun.

Numai Carpen alergă în direcţie opusă. Când ajunse suficient de departe ca să nu fie auzit de ceilalţi începu să strige:

– Muruleeeeeeeee! Muruleeeeeeeee!

Nu fu nevoit să strige mai mult, căci Murul era în preajmă.

– Murule, a luat foc pădurea, cătunul! Ne trebuie apă, multă apă!

Murul înţelese imediat. Dispăru printre crengi şi Carpen auzi de data aceasta bubuitul paşilor lui din ce în ce mai stins.

Porni şi el în fugă spre sat.

Nu alergă prea mult şi auzi din nou paşii Murului apropiindu-se. Îl văzu trecând pe lângă el, ducând în mâini două găleti imense din care săreau stropi uriaşi de apă.

Ceilalţi tăietori ajunseseră la liziera pădurii deja în flăcări, când prinseră a auzi nişte bubuituri puternice. Ochii tuturor se măriră de groază în aşteptarea noii nenorociri care părea să se abată asupra lor. Apăru în schimb Murul, cu faţa rotundă şi luminoasă, chiar dacă fruntea îi era uşor încreţită de îngrijorare.

Prima găleată de apă se abătu asupra flăcărilor şi stinse mai bine de jumătate. Părea că un râu se revărsase peste ele. A doua găleată stinse focul în întregime. Cele câteva focare ce mai ardeau mocnit fură curând stinse de săteni.

Faţa Murului se lăţi într-un zâmbet cald.

Mulţumim, Murule! strigă Vara, neagră din cap până în picioare de funingine.

Murul îşi puse o mână pe pământ şi fata se căţără în palma lui. Murul o aduse lângă faţă. Vara îl sărută repede pe obraz şi Murul se lumină parcă şi mai mult.

Astfel, întreg cătunul înţelese că Murul nu era numai de cinci ori mai mare sau de cinci ori mai puternic, dar era şi de cinci ori mai bun decat oamenii.

Şi de-atunci au trăit cu toţii în bună înţelegere şi s-a dus vestea în întreaga lume despre bunătatea Murului. Chiar deunăzi, am văzut şi eu un Mur. Stătea vesel în mijlocul unui sat şi copiii se jucau cu el.

Căutaţi-l şi voi, când treceţi prin satele pierdute sub o coamă de pădure şi îl veti găsi cu siguranţă.

 

Ilustraţii: Mariano ION

 

1 Response to “Murul”


  1. 1 surferb Noiembrie 19, 2008 la 4:07 pm

    citit, placut mult. multumesc🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: