Cică a fost odată, ca niciodată, un băiat tare bun si tare drag mie. Unii – cei ce l-au auzit vorbind – spun că are voce de povestitor. Alţii – cei ce l-au citit – spun că este un scriitor înnăscut.

Şi-ntr-o bună seară de primăvară mi-a povestit de locul lui secret, în care ascunde toate lucrurile frumoase. Locul acesta este de fapt o hală uriaşă, care tot creşte şi creşte, şi adăposteşte într-însa frânturi din Bucureştiul de altădat’, casa pipernicită cu gard alb, de care era agăţat un carton unde scria cu carioca albastră ‘BORŞ 2 lei L’, tramvaiul care mergea pe cheiul Dâmboviţei până la Ciurel, mărfarul cu care-a fugit de la Sinaia, va leato 1979, la ceas de-amiză târzie, către sfârşit de gustar, la numai unsp’ce anişori, revistele cu Pif şi Hercule, cărţile cu Măcuşor şi Cocofifi, mormanul de frunze fumegând molcom toamna târziu, Istoria ieroglifică, cerneala din călimară ori nisipul încins de pe plajă.

Şi văzând eu câte frumuseţi poate ascunde locul lui secret, smerit am cerut îngăduinţă să pitesc şi eu câte ceva acolo. Şi-am ascuns livadapoştei.bv, ca s-o feresc de construcţii şi blocuri şi s-o păstrez aşa cum mi-a rămas în suflet de pe vremea în care eram abia un boţ de om.

Cum o fi să copilăreşti cu gutuiul la fereastră?

Să creşti odată cu el, să te înalţi luându-te la întrecere mai întâi cu tulpina, mai apoi cu coroana lui?

Să-ţi fluturi cosiţele blonde în vânt asemeni lui crengile?

Să-ţi licărească ochii printre frunzele de gutui? Or fi verzi ca şi ele? Or fi albaştri ca cerul ce se zăreşte printre ele? Cine-ar putea spune?

Să te uimească apariţia primului fruct şi să te întrebi : dacă gutuiul a scos la iveală o aşa dulceaţă, ţie ce-ţi este dat să dezvălui, că doar n-o să rămâi mai prejos?

Într-o lume a aparentei ordini, în care nimeni (ori aproape) nu mai aruncă un fulg pe jos, în care glastrele cu flori sunt aliniate perfect de-a lungul trotuarului, în care pătratul verde din jurul pomilor asfaltaţi este mereu acelaşi, fata şi gutuiul şi-au dat întâlnire în iarba ‘naltă, necosită, special rămasă aşa pentru ei doi.

Noroc că la supremarché tata n-a găsit o coasă, iar japonezul din vecini e prea morocănos ca să-ndrăzneşti măcar să-i ceri împrumut maşina de tuns iarba. Dar mai ales, noroc cu vocea fetei : “Să nu tunzi iarba, papa ! Las-o aşa până venim !” Nici chiar el, gutuiul, n-ar fi putut strecura atâta dulceaţă în vorbe.

Şi iarba a rămas înaltă. A mai culcat-o vântul, ce-i drept, însă tot mai poate ascunde, la poale de gutui, cârlionţi bălai şi ochi de o culoare neştiută.