Iarba

pour Hélène

Cum o fi să copilăreşti cu gutuiul la fereastră?

Să creşti odată cu el, să te înalţi luându-te la întrecere mai întâi cu tulpina, mai apoi cu coroana lui?

Să-ţi fluturi cosiţele blonde în vânt asemeni lui crengile?

Să-ţi licărească ochii printre frunzele de gutui? Or fi verzi ca şi ele? Or fi albaştri ca cerul ce se zăreşte printre ele? Cine-ar putea spune?

Să te uimească apariţia primului fruct şi să te întrebi : dacă gutuiul a scos la iveală o aşa dulceaţă, ţie ce-ţi este dat să dezvălui, că doar n-o să rămâi mai prejos?

Într-o lume a aparentei ordini, în care nimeni (ori aproape) nu mai aruncă un fulg pe jos, în care glastrele cu flori sunt aliniate perfect de-a lungul trotuarului, în care pătratul verde din jurul pomilor asfaltaţi este mereu acelaşi, fata şi gutuiul şi-au dat întâlnire în iarba ‘naltă, necosită, special rămasă aşa pentru ei doi.

Noroc că la supremarché tata n-a găsit o coasă, iar japonezul din vecini e prea morocănos ca să-ndrăzneşti măcar să-i ceri împrumut maşina de tuns iarba. Dar mai ales, noroc cu vocea fetei : “Să nu tunzi iarba, papa ! Las-o aşa până venim !” Nici chiar el, gutuiul, n-ar fi putut strecura atâta dulceaţă în vorbe.

Şi iarba a rămas înaltă. A mai culcat-o vântul, ce-i drept, însă tot mai poate ascunde, la poale de gutui, cârlionţi bălai şi ochi de o culoare neştiută.