Prietena prietenei EI

Seară de iarnă. Mohorâtă. Fără ninsoare.

Peste câteva zile ne aşteaptă concertul şi încă n-am apucat să văd partitura. Poate în seara aceasta. Într-adevăr, la un moment dat partiturile ies la iveală şi începem. Prima parte merge relativ uşor. EA dă paginile pe măsură ce CD-ul cu acompaniamentul curge în surdină. Mai întoarce o filă. Pe partea dreaptă, şirurile de note par nişte musculiţe împrăştiate ici-colo pe portative. Pe partea stângă, coala albă, imaculată.

Cu toată privirea mea aţintită asupra notelor, coada ochilor sesizează o mişcare. O musculiţă a evadat de pe portativ, optime zburătoare ce se plimbă nestingherită pe foaia albă. Mă uit la portative, dar nu găsesc locul de unde a fugit. O fi de pe altă pagină? Sau poate din altă partitură?

Ba nu! Nu e o optime zburătoare. Este o musculiţă adevărată. Ce-o căuta în partitura noastră?

Degetul îmi porneşte inconştient spre coala albă şi striveşte intrusa.

       – Vaaai!

Vocea EI, ce cânta senin alături de mine, se frânse strident.

     – Era prietena mea, continuă EA cu ochii în lacrimi.

Copleşită de fapta mea, abia am îndrăznit să-mi ridic privirea întrebătoare către EA.

     – De fiecare dată când repetam, îmi povesti EA, venea să studieze cu mine. De seara m-apucam să citesc, citea împreună cu mine. La prânz, când veneam să mâncăm, hop şi ea pe marginea farfuriei.

Spunând acestea, o lacrimă i se ivi în colţul ochilor.

Îmi zâmbea duios şi iertător şi asta m-a făcut şi mai tristă.

Ce-aş putea să fac? Să retez degetul criminal? Să biciuiesc perfida inconştienţă?

Încet, încet, reluăm repetiţia. Ochii la început împăienjeniţi de lacrimi se concentrează asupra notelor, sperând în van că undeva, în colţul lor, vor zări o nouă mişcare.

Curând învăţăm întreaga partitură.

Suntem chemate la masă şi mai apoi, tragedia se estompează într-un film de desene animate.

***

Miez de noapte. În camera de oaspeţi încă se mai păstrează un strop din căldura de peste zi. Vârâtă sub plapumă până la vârful nasului, mi-e bine. Numai mâna stângă, pedepsită să susţină cartea şi să întoarcă paginile, e pe cale să îngheţe. Cuvintele galopează alert, paginile sunt înghiţite pe nerăsuflate.

În răstimpuri, foşnetul paginii date destramă tăcerea întunecată.

Fâlfâit de aripi? Urechea nu percepe nimic, însă coada ochiului, vigilentă, sesizează mişcarea.

O optime zburătoare dă târcoale cărţii. Scăpată dintre paginile Missei, m-a urmat în camera de oaspeţi şi-acum se-aşează în linişte printre rândurile sprinţare. Şade mustrător pe căciula unui ă.

Povestea mea SF s-a topit în vălătucul de întrebări. Vrea să-mi spună ceva? M-aplec, dar nu se-aude nici un zumzăit. Tace la fel cum şade, mustrător.

Gândurile mi se învârtejesc. Se încăpăţânează să nu înţeleagă. Văzându-mă că am încetat să citesc, optimea zburătoare începe să valseze printre rânduri. Până şi valsul pare o mustrare.

Şi-atunci am înţeles. Este prietena prietenei EI. Şi m-a urmat să mă înveţe ce-i prietenia.

Lacrimile mari din ochii mei sunt gata s-o strivească în cădere. Întorc capul la timp şi lacrimile se rostogolesc pe plapuma ce mă-ncălzeşte.

Când ochii-mi împăienjeniţi se limpezesc, prietena prietenei EI s-a aşezat la loc, pe căciula ă-ului.

Cum somnul meu hălăduieşte undeva, mult prea departe, pornesc din nou, tiptil şi pe alocuri întrerupt de o privire fugară, în aventura SF-ului pe care-l citesc. Ajung la sfârşitul paginii.

Prietena prietenei EI mă priveşte şăgalnic.

Huş!

O alung cu un gest discret prietenos de pe pagină. Ea? Nimic.

Huuuu!

Suflu adiere de vară de-asupra ei, poate îşi ia niţel zborul. Ea mă priveşte nedumerită.

Degetul meu vinovat se străduie s-o împingă mai încolo. Ea sare peste el şi se-aşează pe virgula unui ş.

- Dă-te un pic la o parte! Cât să dau pagina, îi şoptesc duios.

Ea-şi flutură aripile în formă de codiţă de optime, însă rămâne pe loc.

Într-un final, pornesc să dau pagina.

Prietena prietenei EI se strecoară aproape nevăzută pe sub marginea ascuţită a foii, planează o secundă deasupra noii pagini şi poposeşte în căuşul căciulii unui alt ă.

De-atunci, în fiece seară, prietena prietenei EI poposea pe cartea mea şi citeam împreună. Când şi când, se muta de pe o căciulă pe alta, insitând parcă asupra câte unui paragraf mai întortocheat.

În ultima seară a vacanţei mele, întainte de-a pleca, am stat de vorbă vreme-ndelungată. I-am povestit cât de rău îmi pare pentru prietena ei. Nu am înţeles decât prea târziu prietenia optimilor zburătoare. I-am explicat că nu am cum s-o iau cu mine. Că nu o pot împacheta, ca pe cadoul de Crăciun, s-o duc în rucsac până în ţară.

Şi-am rugat-o ca a doua zi, după ce eu plec, să găsească calea înapoi către camera de zi şi să devină ea, la rândul ei, prietena EI.

Mi-a ascultat ruga?

Nu ştiu!

EA nu mi-a povestit încă.

Poveste de iarnă – partea a II-a

Partea I

Încăperea în care intră era micuţă, iar într-un colţ al ei, pe un balansoar, părând că doarme, şedea un bătrân spiriduş. Semăna aşa de mult cu stră-bunicul lui, încât Pin se relaxă ca prin minune. Căută din priviri pernele pe care-şi făcea de obicei culcuş, dar negăsind nimic se aşeză pur şi simplu pe podea, cu piciorele încrucişate, chiar în faţa bătrânului. Obişnuit cu îndelungile tăceri ale stră-bunicului său, Pin nu fu nici surprins şi nu deveni nici nerăbdător în faţa nemişcării spiriduşului din faţa lui. Începu să-i analizeze mâinile, cuminţi aşezate în poală, apoi trăsăturile feţei. Dacă nu ar fi fost aşa de bătrân, Pin ar fi jurat că este stră-bunicul lui. Aceeaşi gură blândă, cu colţurile ridicate parcă într-un zâmbet, acelaşi nas proporţionat, cu vârful un pic în vânt, obraznic, aceleaşi sprâncene frumos curbate deasupra ochilor şi acelaşi ten străveziu, numai că mult mai ridat.

“Ar mai trebui să deschidă ochii, ca să-mi dau seama dacă asemănarea este completă” îşi spuse Pin.

Dorinţa i se împlini şi bătrânul deschise ochii brusc. “Aceeaşi privire limpede, senină şi verde ca a stră-bunicului! Şi ca a mea!” gândi Pin.

Bătrânul îl străpunse cu privirea, încercând parcă să citească în străfundurile minţii lui. Apoi, mai întâi ochii, urmaţi de gură şi întreaga faţă, parcă i se lărgiră într-un zâmbet.

Pin se cutremură uşor. Avusese impresia, pentru câteva secunde, că bătrânul din faţa lui îi citise până şi cel mai ascuns dintre gânduri. “Să fie oare posibil?” se întrebă el.

În sfârşit, bătrânul spiriduş rupse tăcerea:

- Eşti liber să pleci! şi îi arătă o altă uşă decât cea pe care intrase. Şi să ştii că este posibil, Pin. Totul este posibil. Depinde numai de tine.

Şi închise ochii.

Pin se ridică înmărmurit. Unde era întrebarea de care atâta se temuse? Şi ce punctaj putea să ia când nu scosese nici măcar o vorbă? Dar dacă e aşa cum spusese bătrânul spiriduş şi îi citise şi cel mai mic şi ascuns gând, atunci ştia totul despre el şi îl putea evalua corect.

 

Tot ceea ce îi rămânea de făcut era să spere că zâmbetul ce-i luminase faţa era un semn bun şi că făcuse impresie bună.

Ieşind din încăperea marii întrebări, Pin se trezi direct în Sala Întrunirilor. Aceasta era un soi de amfiteatru, ale cărei margini îi era imposibil să le zărească. Văzu foarte repede că amfiteatrul era împărţit în fâşii mai subţiri sau mai groase, tot în ordine alfabetică. Fâşia literei P, unde trebuia el să se ducă, era dintre cele mai groase. În schimb cea a literei F, unde trebuia să se găsească mama lui, Fia<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–>, era subţire de tot, aşa că se uită în acea parte, sperând că va reuşi să o zărească. La un moment dat i se păru că vede fluturarea unei eşarfe portocalii, ca aceea care mamei lui îi plăcea foarte mul, dar totul a durat doar o clipă şi nu fu sigur că n-a fost decât rodul imaginaţiei lui.

El se găsea chiar în mijlocul amfiteatrului, în locul acela rotund de unde porneau fâşiile cu fiecare literă. Observă că spiriduşii tineri, de-o seamă cu el, stăteau în primele rânduri, iar pe rândurile din spate urmau spiriduşii mai în vârstă. Cu cât erai mai bătrân, cu atât stăteai mai în spate.

Pin se repezi mai întâi spre fâşia literei N, căutându-l din ochi pe prietenul lui, Nuc. Îl găsi repede, chiar în primul rând al literei lui.

- A fost totul în regulă? îl întrebă Pin apropiindu-se.

- Cum nu se poate mai bine! îi zâmbi Nuc. Dar la tine? De ce a durat atâta?

A trecut aproape jumătate de oră între cel dinaintea ta şi tine. Iar ceilalţi, dacă stăteau cinci minute. Te-a întrebat mai multe lucruri?

- Nu m-a întrebat nimic, spuse Pin în gura mare. Dar dându-şi seama că atrăsese privirile câtorva spiriduşi din preajmă, adăugă ferm: Nimic important!

Apoi, când i se păru că nimeni nu-i mai dă atenţie, se aplecă spre Nuc şi îi şopti:

- Nu mi-a pus nici o întrebare. L-am privit o vreme cum stă în balansoar cu ochii închişi, apoi a deschis ochii şi ne-am privit unul pe altul. Apoi mi-a spus că pot să plec. Îţi povestesc totul amănunţit mai încolo.

Şi se îndreptă în fugă către litera lui. Îşi găsi repede locul, tot în primul rând, în faţa unui pupitru pe al cărui ecran clipea numele lui. Când se uită spre Nuc, îl văzu urmărindu-l încă uimit cu privirea. Asta nu putea să însemne decât că Nuc avusese parte de o întrebare.

Văzu şi Pin că alţi spiriduşi ieşeau pe rând, la intervale scurte, din aceeaşi încăpere din care ieşise şi el. Unii păreau mulţumiţi, mândri chiar, alţii abătuţi, alţii nepăsători.

Ultimul care ieşi din încăperea marii întrebări o făcu în fugă, cu ochii şiroind de lacrimi, strigând ceva de neînţeles şi care aproape se împiedică de prima treaptă a literei U. Avea să afle mai târziu că îl cheamă Ulm, că şi pe el bătrânul spiriduş îl primise nemişcat în balansoar şi cu ochii închişi. Numai că Ulm nu avea nici un străbunic cu aceleaşi apucături ca bătrânul spiriduş şi primul lucru la care s-a gândit a fost că bătrânul a păţit ceva. A încercat să meargă înapoi, de unde venise, să ceară ajutor, dar uşa era închisă. S-a repezit apoi la bătrân să vadă dacă mai răsuflă, încercând să-l mângâie, să-i insufle viaţă de la el. În cele din urmă, a zărit uşa de ieşire şi aşa a apărut în amfiteatru strigând după ajutor.

Dar în afară de Pin, altcineva nu îl văzuse şi nimeni nu îl auzea , căci în amfiteatru era o hărmălaie de nedescris.

Ulm s-a liniştit de-abia când a dat peste locul lui din primul rând al literei U, pe pupitru pâlpâind mare numele lui, sub care se găsea mesajul:

 

BĂTRÂNUL SPIRIDUŞ NU A PĂŢIT NIMIC, IAR TESTUL TĂU S-A SFÂRŞIT

 

***

 

Lumina începu să scadă în amfiteatru şi tăcerea se aşternu odată cu întunericul. Pe toate monitoarele pâlpâia acelaşi mesaj:

 

CONECTAŢI-VĂ CĂŞTILE. MAREA ÎNTRUNIRE ÎNCEPE

 

Pin, la fel ca majoritatea tinerilor spiriduşi, se grăbi să-şi pună căştile pe urechi, ca nu cumva să piardă ceva din această primă întrunire.

Uşa prin care venise se deschise din nou şi în amfiteatru intră cel mai bătrân spiriduş din lume. Se mişca surprinzător de uşor pentru vârsta lui. Dacă nu ar fi văzut cât de ridat este, Pin n-ar fi crezut că este chiar atât de bătrân. Şi iar i se păru că seamănă cu stră-bunicul. Îl văzu cum se aşează într-un balansoar din centru, pe care nici nu-l văzuse până atunci şi apoi, în căşti se revărsă vocea caldă, cu inflexiuni ghiduşe, a … străbunicului.

Pin îşi scutură cu putere capul. “Nu se poate aşa ceva!” Încercă să facă abstracţie de cât de familiară i se părea vocea şi să asculte ce spune.

- Pentru cei ce încă nu mă cunosc, numele meu este Lan şi se spune că sunt cel mai bătrân spiriduş din lume. Cum am reuşit asta, zău dacă sunt în stare să vă spun!

Se auziră câteva răsete.

- Nu voi ţine nici un discurs, pentru că ştiu că acum nu-şi are rostul, ci voi face doar anunţurile pe care le fac an de an. Cei 100 de spiriduşi care urmează să intre în Camera Elitelor se găsesc acum în primul rând al amfiteatrului.

Murmure lungi întrerupseră firul discursului. Cei aflaţi în primul rând se felicitau pe muteşte, din priviri râzătoare. Pin se bucura în tăcere pentru el, pentru Nuc, dar şi pentru spiriduşul pe care-l văzuse ieşind cu ochii în lacrimi din camera marii întrebări.

- La fel ca în alţi ani, ţin să-i felicit în mod special pe primii trei din aceşti 100. Primul dintre ei, adică cel mai bun dintre cei buni, care a dovedit că este gata să dea o mâna de ajutor oricui şi în orice împrejurare, oricât de irealizabilă ar părea aceasta, este Ulm, de la Şcoala Apusul Îndepărtat.

O lumină aurie se abătu asupra spiriduşului ultim intrat în sala întrunirii, care avea din nou ochii în lacrimi şi abia se putea ţine pe picioare.

- Al doilea, care nutreşte nişte sentimente de dragoste neţărmurită pentru toată lumea şi care a dovedit că, pe oricine ar întâlni, mai întâi îl aseamănă cu un membru al familiei, iar apoi este gata de orice pentru el, este Pin, de la Şcoala de Răsărit, de care personal sunt foarte mândru, pentru că îmi aminteşte de vremurile când eram ca el nu doar ca vârstă, ci şi ca fel de a fi.

Pin, roşu până în vârful urechilor, stătea în picioare în mijlocul unei lumini argintii şi putea să vadă că imaginea lui de aproape se găsea pe monitoarele tuturor celor din preajmă.

- Cel de-al treilea, pentru care prietenia este cel mai valoros lucru din lumea asta şi în numele căreia este gata de cele mai nebuneşti acţiuni, este Nuc, tot de la Şcoala de Răsărit.

Nuc se ridică drept şi mândru, înconjurat de o lumină arămie, iar privirile îl căutară pe Pin, căruia îi zâmbi fericit.

Totul depăşea orice aşteptări. Nu numai că amândoi se aflau în Camera Elitelor, dar mai erau şi printre primii trei. Cu siguranţă vor coborî pe Pământ încă din acest Crăciun.

- Felicitări li se cuvin însă şi celorlalţi nouzecişişapte spiriduşi care au reuşit anul acesta să intre în Camera Elitelor, ca şi tuturor absolvenţilor din întreaga lume. Ştiţi cu toţii că, chiar dacă nu văveţi întâlni cu oameni, rolul vostru poate fi foarte însemnat. Depinde numai de voi. Şi o ultimă rugăminte înainte de a termina. Puteţi povesti totul despre această zi colegilor, prietenilor, familiei, oricărui spiriduş mai mare decât voi. Dar niciodată să nu povestiţi unui spiriduş care nu a terminat încă şcoala, oricât de bun prieten v-ar fi. Acestea fiind spuse, rog pe fiecare să urmeze instrucţiunile de pe propriul monitor.

“TASTEAZĂ: CAMERĂ ELITELOR”

Pin scrise repede. Ecranul se înegri câteva secunde, apoi îi ceru numele. Îl scrise şi pe acesta.

“LIPEŞTE-ŢI NASUL DE ECRAN PENTRU IDENTIFICARE”

Pin izbucni în râs. Se uită în jur şi pe toţi cei apropiaţi îi văzu scriind de zor. “Or fi având nume mai lungi!” îşi spuse Pin şi ridică din umeri.

Apoi îşi lipi nasul de ecran. Aproape instantaneu simţi cum scaunul începe să-i coboare, ca un lift, deodată cu monitorul de care avea nasul lipit. Se desprinse de el şi văzu noul afişaj:

“ÎN DRUM SPRE CAMERA ELITELOR”

Răsuflă uşurat. “Sunt pe drumul cel bun” gândi. Scaunul îşi încetă coborârea şi începu să alunece în faţă. Pin nu putea desluşi nimic în întunericul care îl înconjura, dar bănui că înainta pe un soi de culoar sau un tunel. În scurtă vreme, scaunul se opri din nou şi porni să urce. Treptat, Pin fu invadat de lumină şi se trezi într-un nou amfiteatru, mult mai mic şi în care nu mai apărea împărţirea în ordine alfabetică.

Amfiteatrul era plin de spiriduşi mai tineri sau mai bătrâni, dar nici unul de o vârstă cu el. Nu-şi făcu însă griji, pentru că observă că este înconjurat de multe locuri goale.

Imediat, în dreapta lui , apăru un nou pupitru. Era Ulm, cel mai bun spiriduş din generaţia lui. Pin îi zâmbi şi îi întinse mâna. Cu faţa luminată toată, Ulm i-o strânse:

- Sunt Ulm şi vin din Apus. Dar asta ştii deja. Nici nu-ţi imaginezi cât de emoţionat sunt. N-am crezut vreodată că voi ajunge în Camera Elitelor şi încă drept cel mai bun spiriduş. La mine la şcoală, hai, mai treacă-meargă, dar din toată lumea?

- La cum eşti gata să sari în ajutorul oricui, n-ai de ce să te miri că eşti cel mai bun. O meriţi!

Un huruit se auzi în stânga lui Pin şi acolo apăru Nuc.

- El este Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al meu, se adresă Pin lui Ulm. Ar fi frumos să fim toţi trei prieteni …! şi îi privi întrebător pe amândoi.

- Sigur că da! exclamă Nuc.

Ulm nu trebuia să mai spună nimic. Radia atâta fericire, încât nimeni nu se îndoia că ar fi primul care s-ar arunca în aşa o prietenie.

Încet, încet, locurile din jurul lor se umplură.

Apoi, în mijlocul amfiteatrului apăru cel mai bătrân spiriduş, în acelaşi balansoar. Îşi drese un pic vocea, semn pentru toţi că trebuie să înceteze cu discuţiile şi cu o încruntătură, începu:

- Situaţia nu este deloc frumoasă, aşa cum majoritatea ştiţi deja. Iar voi, cei tineri – şi zicând acestea, îi învălui cu o privire caldă pe toţi cei din jurul lui Pin – aflaţi acum. Oamenii, pământenii, cei pentru care existăm noi pe lume, nu mai sunt cum erau odată. Nu mai cred în existenţa noastră, a spiriduşilor, ori a zânelor sau a piticilor. Iar toţi oamenii care au pierdut credinţa în existenţa unor fiinţe ca noi, au devenit mai răi, mai intoleranţi, au din ce în ce mai puţine clipe de bucurie. Şi acest lucru ar fi trebuit să-l împiedicăm noi. Dar iată că de ani buni de zile ne luptăm să oprim înrăirea oamenilor fără să reuşim nimic. Pentru că oamenii sunt muritori, nu trăiesc o veşnicie, ca noi. Şi de multe ori am îmbunat oameni care peste puţin timp s-au dus şi cu ei şi convingerile lor. Pentru anul acesta, ne-am gândit la câteva lucruri, poate reuşim să schimbăm ceva. În primul rând, încercările noastre de îmbunare se vor îndrepta cu precădere spre copii. Pentru că ei vor putea vreme mai îndelungată să transmită şi celor din jur adevărata bunătate. În al doilea rând, spiriduşii nu vor mai acţiona solitari. În acest an vom forma grupuri de trei spiriduşi, care vor avea aceeaşi sarcină de dus la îndeplinire, împreună. Şi în al treilea rând, toţi cei o sută de spiriduşi intraţi acum în Camera Elitelor vor coborî acest Crăciun pe Pământ. Grupurile de spiriduşi vor fi formate dintr-un spiriduş cu experienţă îndelungată, unul cu experienţă medie şi unul fără experienţă. Există o singură excepţie de la această regulă. Ulm, Pin şi Nuc vor forma ei trei o echipă. Este un experiment în care dăm frâu liber imaginaţiei lor.

Murmure puternice străbătură sala.

- Acum pe ecrane puteţi vedea componenţa grupului din care fiecare face parte, iar în sertarul pupitrului găsiţi toate instrucţiunile de care aveţi nevoie. Vă mulţumim şi să ne revedem cu bine după Crăciun.

Pe ecranul lui Pin pâlpâiră de câteva ori cele trei nume, apoi dispărură şi în locul lor apăru mesajul:

“DACĂ VREI SĂ PLECI APASĂ PE BUTONUL ORANGE. NU UITA PLICUL DIN SERTAR”

Pin deschise sertarul şi scoase plicul. Părea extrem de subţire. “Ce instrucţiuni am primit oare într-un plic care pare gol?” se întrebă el. Înăuntru găsi o foaie pe care se găseau două rânduri:

“Mâine, la ora 8.00, împreună cu cei doi prieteni ai tăi, eşti aşteptat la Şcoala din Răsărit, în biroul directorului”

Îl amuză ideea că bătrânul spiriduş, care scrisese probabil aceste rânduri, era convins că Ulm îi era deja prieten. Se întoarse către acesta şi îl văzu cu ochii pironiţi în scrisoarea lui, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

- Tu unde o să stai la noapte? îl întrebă Pin. Bănuiesc că n-are rost să pleci în Apus, ca să te întorci mâine dimineaţă. Cred că faci câteva ore până acolo, chiar şi în zbor.

- Aşa este. Am plecat azi dimineaţă la 4, ca să ajungem la 8 aici. Deşi puteam întârzia fără grijă, că oricum am intrat ultimul în amfiteatru. Nu ştiu însă ce voi face acum. Trebuie să vorbesc cu ai mei.

- Ai putea să dormi la mine, spuse Pin. Ai mei s-ar bucura cu siguranţă. De mine, nici nu mai vorbesc. Şi poate îl lasă şi pe Nuc să doarmă la mine, zise el întorcându-se spre Nuc.

- Ar fi grozav! strigară Nuc şi Ulm într-un glas.

VA URMA

<!–[if !supportFootnotes]–>

---

<!–[endif]–>

<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–> Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „a face”, „a produce”, „a fabrica”.

minunile Ateneului

Sâmbătă seara. Încăperea mea este un adevărat talmeş-balmeş.

Partituri răspândite pe jos îşi aşteaptă rândul să intre în mapa de concert.

Mă reped la calculator să deschid mail-ul de pe grup cu repertoriul, să nu cumva să greşesc ordinea pieselor.

Într-un colt, pe masa de călcat, şade şifonată rochia verde. Şi ea îşi aşteaptă rândul.

Dar mai întâi să-mi iau un ton să mai repet Polorum regina (deşi o visez noapte de noapte), că parcă în acut nu-mi iese chiar foarte bine. Să cânt mai popular! mi-a zis Voicu, dirijorul. Hm! Mai popular înseamnă mai deschis si dacă glasul nu-mi este în perfectă stare, deschisul acela, în loc să fie cald, o să zgârie.

Vocea dă semne de răceală. Atât de înspăimântată să fie încât să caute aşa o scăpare? Am eu ac de cojocul ei şi de vrea într-adevăr să răguşească, să-şi pună pofta-n cui şi să mai aştepte o zi!

Încă nu mi-e frică. Dar ştiu că îmi va fi. Mă cuprinde cam cu o piesă înainte de solo. Şi de fiecare dată îmi spun: Ce bine! O să-mi tremure vocea acum, în mijlocul corului şi până ce voi cânta singură, se duce.

Da’ de unde! Când începe piesa mea, o căldură imensă mă cuprinde din cap până-n picioare, respiraţia mi se taie şi lucrurile scapă de sub control, chiar dacă refuz să cred. Eu pornesc să cânt plină de curaj şi avânt, sunetele ies acolo unde trebuie. Piesa e frumoasă, îmi place şi îmi iese bine. Mă las purtată de ea, cresc intensitatea aşa cum mi-o cere, mai am puţin şi ajung la sfârşitul frazei muzicale, mai am două note de susţinut şi mă trezesc că aerul … ia-l de unde nu-i! Idei, soluţii mi se perindă în minte într-o fracţiune de secundă, da’ nici una nu pare cu adevărat bună. Mai reuşesc o notă cu rămăşiţe de aer şi frâng totul cu o respiraţie nelalocul ei. Tot farmecul în care am învăluit piesa piere.

De două ori am păţit acelaşi lucru. Şi mâine mă aşteaptă Ateneul. Cu toată istoria lui, cu scena pe care-au cântat atâtea voci minunate, cu acustica lui care îmblânzeşte şi rotunjeşte, cu magia în care este învăluit încă de când am auzit prima dată de el, cu tainele dezvăluite la repetiţiile pentru alte concerte, cu emoţiile şi simţirile tuturor concertelor adunate sub cupola încăpătoare. Dar eu încă mai sper să înving emoţiile şi măcar de dragul Ateneului, de data asta să-mi iasă aşa cum ştiu că ar fi posibil.

Reuşesc să isprăvesc cu toate lucrurile ce stăteau la coadă aşteptând să fie făcute.

Îmi separ un gălbenuş de ou de albuş. Nu este o glumă, gălbenuşul de ou chiar îi face bine vocii. Îi pun niţel zahăr şi amestec temeinic. Apoi umplu cana cu lapte bine încălzit şi cu ea aburindă mă strecor în pat. E cald, e bine, laptele îmi înbunează corzile vocale. Adorm întrebându-mă dacă dimineaţă vocea va suna bine sau dogită de răceală.

Duminică, 7 dimineaţa. Este momentul să fac ochi. Concertul este la 11 a.m., ora inumană pentru cântul vocal. La 11 dimineaţa, vocea abia a netezit o parte din cutele lăsate de pernă. De unde limpezime, claritate, dulceaţă?

Reuşesc să o păcălesc. Pe la 10, după două reprize de vocalize cu tot corul, vocea mea crede că e trecut de amiază şi începe să sune bine.

Ne-adunăm în holul Ateneului şi începem Toudion. Urcăm scările melc. Fetele printr-o parte, băieţii prin cealaltă. Fără dirijor, fără coordonare, sunetele se zbenguie libere printre coloane, pe sub cupolă. În sală sper că se aude zvon de cânt venit de nicăieri. Ajungem la intrarea în sală. Păşim printre rânduri cântând Kyrie Eleison. Oamenii întorc capetele şi se uită la noi surprinşi şi zâmbitori. Pasul îmi tremură, vocea asemenea şi asta face ca totul să fie şi mai solemn. Trecem la următoarea piesă, Pripeală, scrisă de Filotei Monahul. Mă imaginez la mănăstirea Cozia a anului 1400. Solo-ul mă face să cred că Filotei era bas.

Ave Maria, doar cu fetele, sună îngereşte. Nu ştiu ce se-aude în sală, dar la noi sunetele picură parcă de pe alte tărâmuri. Băieţii ne răspund din vremurile trecute ale epocii gregoriene.

Păşesc în faţă. Alex, care are de cântat strofa a doua şi împreună cu care trebuie să cânt strofa a treia e relaxat şi zâmbitor. Îmi dă încredere. Voicu îmi zâmbeşte la rândul lui. Arunc o privire fugară către sală. Îndeajuns ca să văd chipuri luminoase şi ochi prietenoşi.

Corul începe. Alex murmură cu ei.

Voicu îmi dă intrarea: „Et in partum virgo Deo gravida …”. Urc frumos, cresc intensitatea, vocea nu-mi tremură, reuşesc, nu ştiu cum (minunile Ateneului), să dozez aerul cum trebuie şi sfârşesc strofa aşa cum visam să o fac. Corul reia ultima mea frază. Intră şi Alex cu strofa a doua, din nou cor şi la strofa a treia deja totul e frumos. Duetul iese bine, sunetul mi-e cald, bucuria reuşitei mă cuprinde şi la final aproape că nu ştiu ce mai am de făcut. Când să mă aplec, când să mă retrag înapoi în cor, cu spatele sau cu faţa?

Restul concertului este o feerie, o plutire, mă las purtată de muzică în toate formele ei. O virgo splendens curge neaşteptat de lin, un pic mai rar decât la repetiţii, se învolburează către punctul culminant care trece de la o voce la alta (canon fiind) şi ne trezim la final cu cea mai bună interpretare de până acum.

Zâmbesc la reluarea năstruşnicului Tourdion cu gândul la paharul de vin ce va să vie mai pe seară.

Săltăreţul Pavanne ne înseninează şi mai mult.

Trecem la secolul XX, cu Benedic, anima mea şi Eli, Eli piese cu o încărcătură emoţională fantastică. Iarăşi nu ştiu ce simte sala, dar sunt momente în care eu mă cutremur cântând. Iar la Eli, Eli, tensiunea mocneşte, creşte, te trec fiori la căderile în glisando, băieţii surprind cu câte o intrare în piano. Iar finalul … incredibil cum se deschide luminos şi liniştitor, registrul fiind unul foarte grav.

Cu Romaniţă şi Junii buni colindători facem trecerea către experimentul care a generat concertul: asamblajul inedit între muzica gregoriană şi muzica electronică. Revenim în secole demult apuse, cu Fulget Dies – anonim, Italia, Verbum Patris hodie – anonim, Italia, Firenze, Sonet vox ecclesiae – anonim, Italia, Cividale del Friuli şi Procedentem sponsum. Inserţii vocale ce se pierd într-un fond sonor electronic. Momente în care vocile ies deasupra, învingând puterea electro şi momente în care băieţii sunt doar o părere, călugări aflaţi peste trei dealuri şi două văi.

Poveste de iarnă

În lumea spiriduşilor era agitaţie mare. Se apropia iarna şi aveau din ce în ce mai multe de făcut. Spiriduşii tineri, care abia terminaseră şcoala, erau cei mai agitaţi. Ei nu ştiau încă ce vor avea de făcut.

Unii urmau să fie trimişi la Moş Crăciun, să-l ajute să citească scrisorile de la oameni, alţii urmau să-i ajute pe pitici să contruiască jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alţii urmau să colinde lumea în lung şi în lat şi să hotărască cine merită şi cine nu merită să primească daruri de la Moş Crăciun.

În sinea lor, toţi micii spiriduşi sperau să fie trimişi să colinde lumea. Ce putea fi mai minunat, după atâta vreme petrecută în şcoală, decât să străbată lumea oamenilor dintr-un capăt în altul.

Spiriduşul Pin era unul dintre cei mai mici din cei ce tocmai terminaseră şcoala, dar şi unul dintre cei mai isteţi. Tocmai de aceea visa clipă de clipă, că va fi trimis în lumea oamenilor. Nu mai avea stare şi se învârtea atât de zgomotos prin casă, încât în cele din urmă, ca să-l mai liniştească, stră-bunicul îl chemă la el să-i povestească despre vremurile în care şi el de-abia terminase şcoala.

Lui Pin îi plăcea mult să-l asculte, dar acum mai degrabă s-ar fi întâlnit cu prietenii lui de la şcoală, să-şi imagineze ce vor face peste iarnă, decât să-l asculte pe bătrânul spiriduş.

Ţinea însă prea mult la stră-bunicul lui, astfel că, de îndată ce-i auzi chemarea, alergă la el.

Ca întotdeauna, îşi făcu un culcuş din perne pe jos şi se cuibări acolo, aşteptând cu nerăbdare ca bătrânul să-şi înceapă povestea. Dar acesta nu zicea nimic. Stătea în balansoarul de aceeaşi vârstă cu el şi părea că doarme. Pin ştia însă că nu doarme.

Aproape adormise el în culcuşul de perne, când stră-bunicul rupse tăcerea:

- Erau alte vremuri când am terminat eu şcoala. Pentru unii era mai uşor, pentru alţii era mai greu … Tu ce-ţi doreşti să faci acum, că ai terminat cu şcoala?

- Să fiu trimis în lumea oamenilor, strigă imediat Pin. Ce poate fi mai frumos! Nu-ţi dai seama? Câte aventuri … !

- Nu o să fie deloc uşor dacă te trimit acolo, jos, printre oameni, ştii?

- De ce să nu fie uşor? Nu am altceva de făcut decât să mă plimb de colo-colo şi să-i găsesc pe toţi oamenii care au aură de bunătate. Nimic mai simplu! Şi între timp voi putea vedea toate minunăţiile din lumea lor despre care am auzit atâtea.

- Of! Ce tânăr şi naiv eşti, oftă bătrânul. Chiar crezi că este uşor să-i găseşti pe oamenii cu aură? Pe vremea mea, da, era uşor. Îi întâlneai la tot pasul. Dar acum … o să vezi. Oamenii nu mai cred în sărbători, nu mai cred că există Moş Crăciun, pitici şi spiriduşi. Ca urmare, s-au înrăit. Şi numai oamenii cu adevărat buni, neduşmănoşi, cu gâduri frumoase şi privirea limpede, care se pot bucura cu inima uşoară de venirea unei sărbători, au această aură. O să ţi se pară tot timpul că vezi aura care trebuie, o să te repezi fericit către acel om şi ajuns aproape o să descoperi că este vorba doar de “un gând bun de Crăciun”, atâta tot. Va trebui să fi foarte atent să nu te păcăleşti.

- Nu te cred! Nu poate fi adevărat! sări Pin de pe pernele lui. Dacă ar fi aşa cum spui, piticii n-ar avea atât de mult de lucru cu pregătitul cadourilor!

- Nici nu mai au, mormăi stră-bunicul. Piticii s-ar descurca singuri cu darurile. Şi doar pentru că noi ţinem foarte mult la tradiţii şi nu ne dăm în lături de la nimic ca să le păstrăm, continuăm să trimitem spiriduşii tineri să-i ajute pe pitici.

Pin căzu pe gânduri. “Să fie adevărat ce auzise de la stră-bunicul? Până acum, nimic din ce-i spusese de-a lungul anilor nu se dovedise a fi greşit. Dar poate că acum se înşela. Nu se putea ca toţi colegii lui , ca de altfel şi el, să viseze la minunăţia călătoriilor în lumea oamenilor şi acestea să se dovedească a fi taman pe dos! Pur şi simplu nu se putea! De data asta stră-bunicul greşeşte.” concluzionă Pin.

Stră-bunicul părea că a adormit din nou, aşa că Pin se ridică încetişor şi ieşi tiptil din încăpere.

Se mai învârti o vreme fără rost prin casă, după care hotărî să se ducă la Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al lui. Trebuia să-i povestească cele auzite de la stră-bunic, căci altfel simţea că nu-şi găseşte liniştea.

Afară era ger şi vântul bătea cu putere, dar Pin parcă nici nu simţea. Îi plăcea mult să meargă pe afară, indiferent de vreme, şi îi plăcea să meargă, nu să zboare. În zbor, în două minute ar fi ajuns la Nuc acasă, dar aşa, se putea plimba aproape o jumătate de oră.

Când bătu la geamul lui Nuc, avea nasul îngheţat şi roşu, la fel ca şi obrajii, dar radia de voie bună. Aproape că uitase vorbele stră-bunicului şi vorbi cu Nuc de cu totul alte lucruri. Se întrebau amândoi cum va fi a doua zi, la întrunirea atât de aşteptată. Ştiau că la această întrunire, dinaintea Crăciunului, se adunau spiriduşii din întreaga lume, mai puţin cei care încă mergeau la şcoală. La această mare întrunire, aveau să fie anunţaţi cei mai buni o sută de spiriduşi proaspăt absolvenţi. Nimeni nu ştia dinainte care vor fi aceştia, pentru că erau şcoli de spiriduşi în toată lumea şi chiar dacă cei doi erau cei mai buni la şcoala lor, puteau fi alţi o sută mai buni decât ei la alte şcoli. În plus, la intrarea în sala de întrunire, fiecare absolvent trecea printr-o încăpere în care cel mai bătrân spiriduş din lume le punea câte o întrebare. La această întrbare nu existau răspunsuri greşite. Toate răspunsurile erau bune. Doar că fiecare răspuns primea un punctaj mai mare sau mai mic, care putea fi decisiv pentru plasarea în primii o sută. Se spunea că nu contează numai ce spui, ci atitudinea pe care o ai în faţa întrebării şi privirea pe care o ai şi cel mai mic gest pe care îl faci.

Atât Pin, cât şi Nuc sperau să fie printre primii o sută. Asta însemna intrarea în Camera Elitelor, formată din spiriduşii care primeau întotdeauna misiuni printre oameni. De ce era aşa de important să aibă o astfel de menire? Pentru că acesta este rolul spiriduşilor de veacuri. Să vegheze asupra oamenilor. Şi chiar dacă sunt foarte puţini spiriduşii care coboară printre oameni, toţi ceilalţi, care îndeplinesc diverse sarcini în lumea lor, fără să vadă niciodată un om, nu fac altceva decât să ajute ca acei puţini spiriduşi ce ajung printre oameni să-i poată veghea mai bine şi să le poată fi de folos.

În ceea ce privea dorinţa lor cea mai arzătoare, cei doi prieteni se diferenţiau un pic. Pin îşi dorea cel mai tare să fie trimis între oameni acum, pentru acest Crăciun, chiar dacă nu ar fi fost printre primii o sută. Ştia că dacă nu va fi printre aceşti o sută, dar dacă va fi totuşi trimis pe pământ cu o însărcinare cât de mică, mai avea o şansă să ajungă în Camera Elitelor. Sigur că asta însemna o nouă şcoală, noi testări şi o nouă întrebare din partea celui mai bătrân spiriduş, dar va vedea lumea oamenilor curând. Nuc, în shimb, îşi dorea cel mai tare să fie între cei o sută cei mai buni, deşi ştia că era probabil să treacă multă vreme, poate chiar ani, până la prima misiune printre oameni. Dar prefera să ştie că va face ceva direct pentru ei, decât să le vadă lumea poate doar o dată, Crăciunul acesta, şi apoi să nu mai aibă dreptul să coboare printre ei.

Ajunseră la concluzia că a doua zi urmează să fie cea mai importantă zi din viaţa lor.

De-abia pe drumul de întoarcere spre casă, în întunericul care deja se lăsase, îşi dădu seama Pin că nu i-a spus nimic prietenului său despre discuţia cu stră-bunicul.

“O să-i spun mâine dimineaţă, în drum spre întrunire” îşi spuse Pin, luându-şi zborul, pentru că era deja târziu şi nu vroia să-şi necăjească părinţii.

***

O zi însorită, splendidă, bătea la fereastra lui Pin, care însă era teribil de somnoros. Adormise cu greu, abia spre dimineaţă, aşa că acum ar fi vrut să rămână în pat să mai doarmă. Dar de data asta, mama nu-l lăsă în pace, aşa cum făcea în alte dăţi când era somnoros, ci tot trăgea de el.

Deodată, Pin îşi dădu seama că e ziua întrunirii şi sări îngrozit din pat. Avea să fie un dezastru!

- Sunt obosit! Sunt somnoros! N-o să mă pot concentra şi o să iau punctaj mic la întrebare! Of! Ce prost sunt! De ce n-am putut adormi mai repede aseară!

Mama îl privea amuzată din prag.

- De ce zâmbeşti? Se răţoi Pin la ea.

Află răspunsul jos, la masă, când stră-bunicul povesti că exact aceleaşi cuvinte le spusese şi mama lui în ziua primei ei întruniri. Păi atunci, cum să nu se amuze?

Drumul spre sala de întrunire nu trecea pe lângă casa lui Nuc, aşa că la un moment dat, Pin îşi părăsi părinţii, bunicii şi stră-bunicul şi se duse să-şi ia prietenul. Nuc părea la fel de nedormit, cu cearcăne, cu ochii roşii. Părinţii lui Nuc plecaseră deja, aşa că Pin profită că erau doar ei doi şi îi povesti ce aflase de la stră-bunic cu o zi înainte. Şi pe măsură ce îi povestea, Pin îşi dădu seama că, dacă stră-bunicul avea dreptate, atunci intrarea în Camera Elitelor devenea şi mai importantă, pentru că atunci i-ar putea ajuta pe oameni să devină din nou buni. Nici nu termină bine de povestit că Nuc îi spuse:

- Acum înţelegi de ce este aşa de important să ajungem între cei mai buni o sută de spiriduşi din anul nostru?

Da, acum Pin înţelegea. Se uită plin de admiraţie la Nuc, care înţelesese acest lucru cu mult înaintea lui.

Ajunseră la sala de întruniri. Nuc urma să intre primul pentru marea întrebare, căci ordinea era alfabetică.

Pin era aşa de emoţionat, încât i se părea că nu mai vede bine, că nu mai recunoaşte spiriduşii din jur.

După ce Nuc dispăru în încăperea destinată marii întrebări, trecu o oră şi un sfert până îi veni şi lui rândul.

VA URMA

Întâmplarea I – Toamna

Toamnă frumoasă.
Am ieşit niţel în stradă, cât să trec drumul şi să-mi cumpăr nişte plicuri de la librărie. Şi toamna m-a izbit în faţă. La colţul străzii, o bătrânică vindea flori galbene de câmp.
“O sa iau câteva, mi-am spus, la întoarcere!”
Şi la întoarcere, cât pe ce să n-o mai găsesc. Plecase agale către casă, pe o străduţă, cu un braţ de flori rămas în braţe. O dureau picioarele şi nu mai putea să stea.
Am luat tot braţul. Miros a câmp, a început de toamnă, a cer senin şi a linişte.
Chiar! Cum miroase liniştea?

Deunăzi, o bună prietenă mă întreba pe blogul ei, de când nu mi-am mai ridicat ochii din asfalt? Şi mi-am amintit cum atrag zâmbete ironice pentru că mai tot timpul dau în câte o groapă, ori nu văd că se termină trotuarul sau că cei de la electrica au întins o panglică galbenă ce bareaza drumul. Noroc cu ea, panglica, că altfel precis aş ateriza în gropile lor.

Şi azi am zâmbit cerului albastru de deasupra, şi frunzelor de-o sumedenie de culori şi porumbeilor ce rămân atârnaţi pe câte-o terasă de bloc. Pentru că eu nu mă uit la asfalt.

Mă uit la toamnă, ori la oameni, ori la păsări, vorbesc cu pisicile pe care le întâlnesc (mai puţin cu câinii, căci nu ştiu de ce – le-oi părea o ciozvârtă interesantă – cam sar să mă muşte). Mă uit la soare, la lumină, la girofarul care face nino-nino, la banca pe care nu mă pot aşeza pentru că au năpădit-o castanele, şi doar nu le-oi da pe ele la o parte pentru mine!

Salcia plângãtoare

argareta îşi scoase cãpşorul dintre frunze. Soarele o încãlzea deja de ceva vreme, aşa cã se simţea bine. Se hotãrâse sã se uite împrejur sã vadã unde a rãsãrit, ce surate are în vecinãtate. Dechise un ochi, dar îl închise imediat. Era cam puternicã lumina pentru ochii ei neobişnuiţi cu ea. Încercã din nou, de data aceasta abia mijindu-şi privirea. Încet, se obişnui cu lumina şi începu sã priveascã în jur. În partea dreaptã vãzu alte margarete.

„De ce-or fi atât de departe?” se întrebã ea.

„Brr!” fãcu margareta aruncându-şi privirile în partea stângã. „Ce-i cu urâtania asta? îşi zise privind salcia de lângã ea. „Trebuie sã-mi mut rãdãcinile cât mai departe de ea, atâta vreme cât le mai pot mişca, chiar dacã asta înseamnã sã mã depãrtez de apã”, cugetã ea.

Şi încetişor, cu mare atenţie, cãutând crãpãturile din pãmânt, margareta se târî spre suratele ei.

* * *

Câteva fire de iarbã tocmai îşi iţiserã vârfurile din pãmânt, dar se întrebau dacã nu cumva au fãcut-o prea devreme, cãci nu simţeau razele soarelui.

Şuşotirã o vreme între ele, apoi un firicel se înãlţã mai mult, îşi rãsuci vârful în toate direcţiile sã vadã ce se gãseşte în jur, apoi şi-l aplecã spre surorile lui.

„Fetelor, este îngrozitor! Am rãsãrit chiar sub o salcie plângãtoare teribil de urâtã. Este îngrozitoare la privit. Din cauza ramurilor ei nu am simţit noi soarele. Nu ştiu cum vom supravieţui aici. Poate mai apucãm sã ne mutãm rãdãcinile mai departe.”

Celelalte fire de iarbã reuşirã, dar pentru cel ce se înãlţase cel mai mult ca sã priveascã împrejurimile era prea târziu. Rãmase singur sub salcia plângãtoare. Avea sã înţeleagã mai târziu cã nu era deloc rãu acolo. Când soarele ardea prea tare, ramurile salciei îi ţineau umbrã. Când ploua cu forţã, aceleaşi ramuri îmblânzeau loviturile picãturilor de apã.

* * *

Puiul de alun se trezea şi el la viaţã. Începea prima primãvarã din viaţa lui şi era plin de curiozitate. Simţea cã mugurii stau sã plezneascã, dar încã nu se încumeta sã priveascã în jur. Era aşa de bine, cu razele de soare parcã filtrate, mângâindu-i fiecare creangã.

Pânã la urmã se hotãrî şi deschise ochii.

„Pfui!” exclamã el ferindu-şi crengile. „Cine o fi şi arãtarea asta lângã care am rãsãrit?”

Se contorsionã şi îşi aruncã privirile în spate . Nu departe se aflau fraţii lui, ceilalţi aluni, mai în vârstã şi mai puternici.

„Nu mã ajutaţi sã ajung mai aproape de voi?” se smiorcãi el.

Ceilalţi aluni se foirã niţel, apoi cel mai apropiat de noul apãrut îşi întinse rãdãcinile spre acesta printre crãpãturile pãmântului, îi încolãci lui rãdãcinile şi încet, încet îl trase mai aproape.

* * *

Sângele-voinicului se înãlţa din ce în ce mai mult pe zi ce trecea. Bobocii florilor stãteaua sã se desfacã.

„Poate mâine voi vedea şi eu ce se întâmplã în jurul meu prin ochii florilor” cugeta sângele-voinicului.

Şi într-adevãr, a doua zi dimineaţã, doi bobocei de toatã frumuseţea, chiar cei din vârf, pornirã a se deschide.

„Puah! Ce pocitanie! Ce salcie plângãtoare urâtã! strigã una din floricele şi întreaga plãntuţã se cutrmurã.

„Trebuie sã plec de aici înainte sã se deschidã toate florile!” gândi sângele-voinicului.

Cu grijã, sã nu-şi rupã vreo rãdãcinuţã, şi le scoase pe toate din pãmânt. Apoi se rostogoli departe de salcie, cãtre alte flori pe care le vãzuse mai încolo. Ajuns între ele, sângele-voinicului îşi ridicã tulpina şi, cu aceeaşi mare grijã, îşi bãgã rãdãcinuţele înapoi în pãmânt.

* * *

Câmpul de nuferi plutea pe apã în preajma stufãrişului. Se înţelegeau bine cu stuful şi deseori schimbau câte o vorbã. Stuful era tare curios din fire, iar nuferilor le plãcea mult sã povesteascã ce vedeau în cãlãtoriile lor de-a lungul râului.

Se apropia seara şi se pregãteau de culcare, închizându-se rând pe rând. Deodatã, o rumoare se stârni dinspre nuferii din margine.

Nufãraş, cel mai tânãr membru al lor, adormise înainte de a se prinde bine de nuferii mai mari. Liber fiind, se îndepãrta de ceilalţi nuferi din ce în ce mai mult.

Mai rãu era cã îl ducea curentul tocmai spre salcia plângãtoare cea urâtã. Dar nu aveau ce sã-i facã. Se va întoarce el singur a doua zi, când se va trezi.

Nufãraş încã mai visa când simţi primele raze de soare. Începu sã se trezeacã, dar încã nu se deschise. Îi plãcea enorm sã stea închis sub soare.

„Dar cum de nu mã înghiontesc ceilalţi nuferi sã mã scoale?”se întrebã Nufãraş.

În cele din urmã, se deschise.

„Aaaa!” strigã el îngrozit, privind la salcia lângã care se gãsea. Era uimit de cât de urâtã putea fi.

Se rãsuci cãutându-şi suratele. Se gãseau lângã stufãriş, unde fusese şi el cu o searã înainte. Porni sã pluteascã spre ceilalţi nuferi şi ajunse destul de repede, cãci primi şi ajutorul unor broscuţe.

* * *

Salcia plângãtoare domina o bucatã bunã de pe malul râului. Se simţea bine acolo. Cu rãdãcinile bine hrãnite cu apã şi cu soarele încãlzindu-i toate ramurile. Când soarele începea sã ardã prea tare, îşi pleca crengile spre apa rãcoroasã şi privea peştii ce sãgetau apa încoace şi în colo.

Un singur lucru o întrista.

De când se ştia, îngrozise pe toatã lumea. Orice floare, orice arbust, chiar şi firele de iarbã se feriserã de ea. Este adevãrat cã de la început avusese trunchiul strâmb şi noduros şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, dupã câţiva ani îi apãruse în trunchi o scorburã imensã.

De atunci toate plantele se speriaserã şi mai tare. Şi chiar de mai rãsãrea câte o floricicã în apropiere, aceasta fãcea tot posibilul sã se târascã mai departe.

* * *

Într-o bunã zi, zvon de glasuri se auzi în apropiere de râu. Bocãnituri de tot felul, hârşâituri şi tot soiul de alte zgomote tulburarã liniştea. Un sat începu sã se înfiripe nu departe de râu.

„Vor veni copii sã alerge printre noi!” se bucurarã margaretele.

„Vor cãuta umbra noastrã!” ziserã alunii.

„Ne vor admira de pe mal!” se mândrirã nuferii.

Toatã lumea se bucura, numai salcia, mâhnitã, se întreba:

„Oare la mine vor veni? Sau se vor speria ca şi plantele de urâţenia mea?”

Copiii nu întârziarã sã se arate. Într-o dimineaţã, doi bãieţei şi trei fetiţe se apropiarã în fugã de râu. Îşi bãlãcirã puţin picioarele, apoi începurã sã cerceteze împrejurimile în cãutarea unui loc de joacã.

- Acolo! În crângul de aluni e cel mai bine! strigã cu glas subţire una din fetiţe.

- Ba nu! Printre floricele e mai bine! spuse o alta.

- Nici la aluni, nici printre flori, spuse unul din bãieţi. Sub salcia aceea plângãtoare! Avem şi loc sã ne jucãm, avem şi umbrã!

Zicând acestea, porni sã alerge spre salcie.

- Veniţi s-o vedeţi! Este grozavã! strigã el cãtre ceilalţi copii. Are şi o scorburã.

- Unde? Unde? Ţipãrã ceilalţi apropiindu-se în fugã.

- E minunatã! Putem sã ne facem casa noastrã din scorburã. Aici ne vom juca, mai zise cineva.

Şi din acea zi, salcia deveni tare fericitã. Zilele de singurãtate dispãruserã şi în fiecare dimineaţã copii din sat se adunau sub crengile ei pletoase, se jucau, strigau, alergau, îşi gãseau adãpost în scorburã şi nu de puţine ori se cocoţau în ea şi de acolo îşi dãdeau drumul în râu pe ramurile ei plecate pânã deasupra apei.

Acum, toate plantele îşi doreau doreau sã fie în preajma salciei plângãtoare, sã fie şi ele bãgate în seamã de copii. Mai ales cele care avuseserã norocul sã rãsarã chiar lângã ea, dar nu ştiuserã sã se bucure de locul lor şi fãcuserã tot posibilul sã se îndepãrteze de salcia plângãtoare.

Ilustraţii: Cristina PETRU

Chef de scris

Sunt zile în care am un chef incredibil de scris. Cuvintele îmi stau în vârful minţii, ideile se bulucesc claie peste grămadă şi nu mai prididesc cu aşternutul pe hârtie.

În zilele acestea îmi place să aleg un caiet nou în care să scriu, caiet mirosind încă a lemn şi papetărie şi deosebit de tot ce am folosit în ultima vreme. Acum bunăoară, trebuia să aleg ceva diferit de caieţelul cu foi albe şi antet portocaliu cu un strop de albastru, ce face reclamă la un binecunoscut antibiotic.

Drept urmare, ochii mi-au poposit pe un caieţoi (de mărimea celui studenţesc de pe timpuri), de culoarea vişinei putrede. Mai intensă la antet şi în josul paginii şi mai pală la interior, unde se tot îmbulzesc cuvintele din capul meu.

Pe lângă caietul cel nou, e musai să scriu cu stiloul. Îmi place tare mult să scriu cu stiloul. Îmi place mirosul cernelii, îmi place alunecarea peniţei pe coala de hârtie, îmi place strălucirea literelor înainte de a se usca cerneala şi-mi place că scrisul îmi este, parcă, mai frumos.

Din păcate, inspiraţia mea şi rezervele de cerneală nu se află în cea mai bună relaţie. Se-aleargă, fără să se-ajungă, mai rău ca soarele şi luna. Când prima mă năpădeşte, constat cu stupoare că nu mai am cerneală. Dau fuga la librăria de peste drum, mă-ntorc victorioasă cu rezervele şi … surpriză! Insiraţia?Ia-o de unde nu-i!

Maşina de uscat rufe

 

Ce program şi ce ciclu de lucru are maşinăria asta ce timp de două ceasuri şi mai bine, fâsâie, trăncăneşte, bolboroseşte şi într-un final, din hainele umede scoate la iveala nişte haine perfect uscate, dar la fel de perfect şifonate?

 

E vară, e cald, tot felul de avertizări de coduri multicolore de caniculă, galben-portocalii spre roşu aprins sunt vehiculate în toate părţile şi de bună seamă, vajnicul soare şi vântul ce adie, în aceleaşi doua ceasuri, ar usca la fel de bine hainele. Care-ar ieşi din proces cu siguranţă mai puţin şifonate. Şi unde mai pui că nici nu ar consuma atâta energie electrică!

 

Şi cum căldura de vară te îndeamnă oricum la lâncezeală şi la reverii, nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie, de blocul nostru multicolor (cel mai colorat din seria lui), cu patru etaje şi de cele trei zile pe lună în care primeam cheia de la uscătorie.

Era momentul în care toată casa se umplea, din zori şi până-n noapte, de huruitul maşinii de spălat. Huruit însoţit fără tăgadă, de corvoada urcării celor trei etaje până la uscătorie, cu ligheanul greu de rufe ude. Era însă partea cea mai neplăcută a întregii afaceri. Pentru că urma jocul de-a storsul, în care hainele se luau la întrecere … care lasă baltă mai mare şi prin care evidenţiam muşchii pe care-i căpătasem în ultima lună.

După care, sub pretextul ca aranjez mai bine un cearceaf pe sârmă, îmi afundam faţa în prospeţimea frumos mirositoare şi răcoroasă.

 

Acum fac acelaşi lucru, cu aceeaşi plăcere, ori de câte ori mă nimeresc pe la prieteni când pun rufele la uscat, doar că nu mai caut nici un pretext pentru asta. Si astăzi, la fel ca demult, ador să-mi afund faţa în rufele curate, jilave, puse la uscat (la soare). Păi cum aş mai putea face asta într-o cuvă rotitoare, metalică, ce hurducăie hainele în dreapta şi-n stânga şi extrage apa din ele printr-un mecanism abscons.

 

Drept urmare, am să declar întotdeauna sus şi tare, că maşinile de uscat rufe sunt complet inutile, îndeosebi în toiul verii.

livadapoştei.bv

Cică a fost odată, ca niciodată, un băiat tare bun si tare drag mie. Unii – cei ce l-au auzit vorbind – spun că are voce de povestitor. Alţii – cei ce l-au citit – spun că este un scriitor înnăscut.

Şi-ntr-o bună seară de primăvară mi-a povestit de locul lui secret, în care ascunde toate lucrurile frumoase. Locul acesta este de fapt o hală uriaşă, care tot creşte şi creşte, şi adăposteşte într-însa frânturi din Bucureştiul de altădat’, casa pipernicită cu gard alb, de care era agăţat un carton unde scria cu carioca albastră ‘BORŞ 2 lei L’, tramvaiul care mergea pe cheiul Dâmboviţei până la Ciurel, mărfarul cu care-a fugit de la Sinaia, va leato 1979, la ceas de-amiză târzie, către sfârşit de gustar, la numai unsp’ce anişori, revistele cu Pif şi Hercule, cărţile cu Măcuşor şi Cocofifi, mormanul de frunze fumegând molcom toamna târziu, Istoria ieroglifică, cerneala din călimară ori nisipul încins de pe plajă.

Şi văzând eu câte frumuseţi poate ascunde locul lui secret, smerit am cerut îngăduinţă să pitesc şi eu câte ceva acolo. Şi-am ascuns livadapoştei.bv, ca s-o feresc de construcţii şi blocuri şi s-o păstrez aşa cum mi-a rămas în suflet de pe vremea în care eram abia un boţ de om.

Iarba

pour Hélène

Cum o fi să copilăreşti cu gutuiul la fereastră?

Să creşti odată cu el, să te înalţi luându-te la întrecere mai întâi cu tulpina, mai apoi cu coroana lui?

Să-ţi fluturi cosiţele blonde în vânt asemeni lui crengile?

Să-ţi licărească ochii printre frunzele de gutui? Or fi verzi ca şi ele? Or fi albaştri ca cerul ce se zăreşte printre ele? Cine-ar putea spune?

Să te uimească apariţia primului fruct şi să te întrebi : dacă gutuiul a scos la iveală o aşa dulceaţă, ţie ce-ţi este dat să dezvălui, că doar n-o să rămâi mai prejos?

Într-o lume a aparentei ordini, în care nimeni (ori aproape) nu mai aruncă un fulg pe jos, în care glastrele cu flori sunt aliniate perfect de-a lungul trotuarului, în care pătratul verde din jurul pomilor asfaltaţi este mereu acelaşi, fata şi gutuiul şi-au dat întâlnire în iarba ‘naltă, necosită, special rămasă aşa pentru ei doi.

Noroc că la supremarché tata n-a găsit o coasă, iar japonezul din vecini e prea morocănos ca să-ndrăzneşti măcar să-i ceri împrumut maşina de tuns iarba. Dar mai ales, noroc cu vocea fetei : “Să nu tunzi iarba, papa ! Las-o aşa până venim !” Nici chiar el, gutuiul, n-ar fi putut strecura atâta dulceaţă în vorbe.

Şi iarba a rămas înaltă. A mai culcat-o vântul, ce-i drept, însă tot mai poate ascunde, la poale de gutui, cârlionţi bălai şi ochi de o culoare neştiută.